Capitolul 1
Mai rămăseseră zece milioane. Erau, fără să o ştie, întreaga populaţie a planetei.
Convoiul se întindea pe sute de kilometri. Pe perdeaua groasă de zăpadă şi cristale de gheaţă, pe care vântul le-o izbea de obraji, abia dacă se putea vedea sania de alături.
Săniile nu trebuiau să se îndepărteze mai mult de zece metri. Adică, atât cât le permitea lungimea cablurilor. Atelajele lor erau formate din bărbaţii cei mai puternici. Trei rânduri de câte trei se opinteau cu piepturile în hamuri; din spate, împingeau alţi trei. Pe laturi, bătrânii vegheau asupra cablurilor ce legau săniile una de alta; le purtau, cu grijă pe umerii lor slăbiţi. Ştiau cu toţii că distrugerea, fie şi a unuia singur, putea avea consecinţe dezastruoase.
Departe, mult înaintea convoiului se răspândiseră în evantai vânătorii şi cufundarii. Aflaţi veşnic la o zi de mers înaintea celorlalţi, ei trebuiau să lase în urmă depozite de hrană pentru cei ce veneau. Dar puţine erau animalele cu blană albă întâlnite în cale, şi rare păsările aventurate în furtună. Iar pleoapele degerate şi mâinile îngheţate lăsau, de multe ori, să le scape prada. Atunci, intrau în acţiune cufundarii.
Cu topoare şi răngi sfărâmau gheaţa pe o rază de cinci metri în jurul unui punct ales. Din sfărâmături construiau de jur-împrejur un zid de gheaţă care împiedică vântul să le troienească groapa. Încet, căznit, ucigător o adânceau. La zece metri sub nivelul gheţii era oceanul. Se apropiau de el pe un plan înclinat, în care săpau trepte. La sfârşit, în mijlocul gropii, se deschidea o copcă de trei-patru metri, în care fremătau apele negre. Se adunau cu toţii în jurul ei, cu mâinile încleştate pe harpoane. Unul câte unul, groii porci-de-mare ieşeau să răsufle; un fulger şi doi bărbaţi se repezeau să înşface prada şi s-o ridice pe trepte. Cu încetul, lângă groapă, se aduna o movilă de trupuri, pe care vânătorii le curăţau de măruntaie, le jupuiau, le stivuiau. La sfârşit, când copca rămânea goală, aruncau în ea măruntaiele şi, în vânzoleala de animale de pradă, harponau la întâmplare murene, calmari ş hiene-de-apă. În cursul nenumăratelor zile cât convoiul trecea pe lângă copcă, aceasta avea să fie folosită de zeci de ori.
În zilele nefaste, când pânda la copcă nu aducea nimic, cufundarii se dezbrăcau pe fundul gropii, îşi ungeau trupul cu grăsime, luau plasele cu ochiuri mărunte şi plecau să culeagă de sub gheaţă planctonul şi algele care pluteau între două ape.
Se împlineau opt zile de când vânătorii nu mai lăsaseră depozite în urmă. Rarele copci pe lângă care trecea convoiul erau goale. Doar urmele mâinilor însângerate pe zidul de gheaţă vorbeau despre truda cufundarilor. Iar, uneori, semnul magic Hodar săpat în zid mărturiseaa că acolo îşi aflaseră odihna unul sau mai mulţi dintre viteji. Şi erau din ce în ce mai multe.
Reduşi la raţii de subzistenţă, oamenii se sfârşeau pe picioare. Pe mulţi, doar presiunea frontală a vântului îi impiedica să se prăbuşească. Epuizaţi de foame şi oboseală, cu faţa arsă de cristalele de gheaţă, cu mâinile şi picioarele degerate, continuau să înainteze. Fiecare pas era un chin pentru muşchii rigidizaţi; fiecare inspiraţie, o sfâşiere pentru plămâni; fiecare privire azvârlită înainte, o arsură pentru ochi. Dar înaintau.
Încetaseră, demult, să vorbească. Maxilarele încleştate refuzau să se deschidă – orice cuvânt deschidea porţi prin care frigul ar fi pătruns în trup. Singurii ale căror voci (stinse) se mai puteau auzi erau magii Menna.
Înalţi şi aşcetici, se împleticeau printre sănii, îndreptând prelatele care le acopereau, curăţând zăpada şi gheaţa de pe ele., urmărind cu priviri îngrijorate cablurile. Se străduiau să îmbărbăteze bătrânii încovoiaţi de greutate, ridicau în braţe copiii care refuzau să mai meargă, împingeau la jug alături de bărbaţi. Prin fantele măştii, ochii aproape orbi, cu irisul mâncat de pupilă, ardeau.
Erau săptămâni de când renunţaseră la partea lor de hrană, cedând-o copiilor. Trăiau cu droguri care le sporeau rezistenţa şi viteza de reacţie, micşorându-le însă durata vieţii. Dar nu conta. Nu conta, pentru că îngrozitorul marş început cu generaţii în urmă se apropia de sfârşit. Semnele se arătaseră.
Capitolul 2
Încordat şi crâncen, Kain trăgea la sanie. Dormea, în acelaşi timp. De multă vreme, minunatul său organism se obişnuise să lucreze în schimburi, pe fracţiuni. Cu muşchii umflaţi dureros, cu pleoapele sudate de ger, se opinteau în hamuri. Nu riscau să greşească direcţia: vântul constant, care-i izbea drept în faţă, le-ar fi semnalat cea mai mică povară. Forţe ale firii. Dincolo de toate legile biologice, aceste angrenaje organice continuau să funcţioneze.
Îşi reduseseră la minimum toate activităţile somatice, canalizându-şi energia doar asupra hamurilor; nu vorbeau, nu gândeau, nu simţeau; nu-şi permiteau nici măcar simplul gest de a-şi curăţa zăpada de pe faţă – ar fi fost o risipă de energie. Nu existau decât pentru contactul strâns, simbiotic, cu hamurile – aceste fâşii de piele care li se întipăriseră atât de adând în carne încât înlăturarea lor le-ar fi părut o amputare; aceste tentacule care le sugeau ultima picătură de vlagă – dar al căror contact le dădea forţă atunci când erau gata să se prăbuşească. Hamurile – şi Mitul.Trecură câteva secunde până să realizeze că mâna lui Shamael i se oprise pe umăr. Întoarse (cu greu) capul. Celălalt tăcea, dar în fantele măştii ochii negri ardeau. Kain pricepu că magul depăşise toate limitele rezistenţei fizic, că doar voinţa lui (şi Taina) îl mai ţineau în picioare. Şi că are nevoie de ajutor.
Încet, cu gesturi străine, se desprinse din chingi. Ceilalţi nici nu întoarseră capetele. Rămase câteva clipe pe loc, în timp ce sania treacea pe lângă el. Nu reuşea să se obişnuiască cu această nouă stare a trupului său, cu această imponderabilitate a umerilor, a braţelor. O plasă incandescentă îi străbătu muşchii. Îşi trecu palma peste faţă şi simţi cum gheaţa îi sudase într-un bloc compact barba şi mustăţile. Închise din nou ochii, lăsându-se în voia noilor senzaţii. Îl trezi gestul lui Shamael, care-i apropia de buze un flacon de cristal. Lichidul dinăuntru, incolor, avea consistenţa uleiului. Reuşi să înghită de două ori; gustul ambiguu nu-i spuse nimic, dar odată ajunse în stomac, cele câteva picături explodară. Se chirci, apăsându-şi stomacul cu palmele. Treptat, senzaţia de arsură dispăru, lăsând locul unei călduri plăcute ce se disipa în organism. Şi lumea începu să arate altfel; contururile oamenilor şi săniilor se decupau mai pregnant pe fondul zăpezii; auzi, undeva la sute de paşi înainte, scrâşnetul unei sănii trecând peste un os; concentrându-şi privirea, străbătu prin perdeaua de viscol până acolo. Se întoarse spre Shamael.
- Vino!
Erau la sfârşitul convoiului. Pe lângă el treceau, încet, chinuit, ultimele sănii. Magul porni cu paşi mari în direcţia opusă. Kain îl urmă.
Cât vedeai cu ochii, în urma hoardei, se întindea celălalt convoi. Era convoiul celor morţi de oboseală, de foame, de frig. În fiecare zi rămâneau în urmă câteva sute de oameni. Erau cei care se prăbuşeau deodată, ca un mecanism cu resortul sfărâmat. Erau cei care se opreau să se odihnească câteva clipe şi nu mai puteau porni. Erau cei bolnavi, degeraţi, schilozi, care se încăpăţânau să trăiască şi se târau pe brânci în urma celorlalţi, până-i acoperea zăpada. În sfârşit, erau cei care renunţau: se culcau în zăpadă, cu ochii spre cer, şi aşteptau. Toţi aceştia alcătuiau convoiul morţii, un cimitir de mii de kilometri. Erau bornele ce jalonau drumul Exodului. Pe toţi aceştia, nimeni nu se oprea să-i aştepte. Nimeni nu se întorcea să-i caute. Nimeni nu le închidea ochii, nimeni nu le intona cântece de trecere, nimeni nu le săpa în gheaţă semnul sfânt Hodar. Cei vii ştiau: la zece paşi în urma ultimei sănii era moartea. Şi mergeau înainte.
Se opriră lângă o copcă. Prâbuşit în zăpadă, cu spatele rezemat de zidul de gheaţă, un mag Menna aştepta. Gluga căzută lasa să i se vadă părul lung şi argintiu, pe care le începuse să se aşeze zăpada. Ochii negri, incandescenţi, priveau spre Kain. Cu o mişcare înceată, dezarticulată, îşi scoase masca. Pe faţa pământie, emaciată timpul săpase mii de şănţuleţe. Se vedea că e foarte bătrân şi foarte bolnav. În colţul gurii, un firicel de sânge se prelingea pe barba albă. Pe frunte, semnul Menna părea să lumineze.
Shamael se aşeză în genunchi, alături. Îi făcu semn lui Kain să treacă de cealaltă parte a bătrânului.
- L-am adus.
Cu greu, privirea şovăitoare se mută de la unul la altul. Îl privi îndelung pe băiat, apoi se întoarse spre Shamael.
- E bine…
Un val de sânge îl năpădi. Reuşi să articuleze:
- …numărul …împlinit!
Făcu un semn. Încet, cu grijă, Shamael îi descheie haina. Pieptarul. Apoi cămaşa. Când apăru pieptul scheletic, Kain văzu că pe el odihnea o casetă din aur verde, de mărimea unei palme. Shamael desprinse de după gâtul bătrânului lănţişorul de oţel care o ţinea şi se întoarse cu ea spre băiat. I-o prinse la gât. Decleştă masca din mâna amorţită şi i-o întinse. Bătrânul murmură:
- Plecaţi…
Shamael făcu semn tânărului spre zid. Acesta pricepu; îşi scoase pumnalul şi săpă în gheaţă semnul magic Hodar. Când termină, se ridică şi se apropie de Shamael. Cu ochii închişi, acesta asculta uşorul murmur ce se ridica de pe buzele bătrânului. Băiatul înţelese: Menna îşi cânta sngur cântecele de trecere.
Cu un gest brusc, Shamael se întoarse spre convoi.
- Marele Mag păşeşte alături de prima sanie. Cu pecetea lui, îţi va aşterne pe frunte semnul Menna – şi vei fi preot al Tainei. Dar mai trebuie să ajungem până la el. Şi drumul e tare lung.
Capitolul 3
Noi, Menna, suntem ultimii păstrători ai Tainei. În cruzimea destinului pe care ni la hărăzit ultimul veac, ceea ce înainte era parte din viaţa de fiecare zi a devenit o Taină cunoscută doar de câţiva. De fapt, nici nu e vorba de o taină, ci de un şir de Taine, orânduite una de alta ca nişte cutii ce se cuprind. Iar pe ultima dintre ele, Taina Tainelor, un singur om o poate desluşi: Marele Mag, cel ce păşeşte alături de prima sanie, cel către care ne îndreptăm acum. Când vom ajunge la el, din necuprinsa lui înţelepciune îţi va lămuri atât cât va socoti de cuviinţă. Eu îţi pot spune doar ceea ce ştiu, şi nu e mult.
Capitolul 4
Problema îi fusese pusă cu veacuri în urmă, dar bătrânul ordinator continua să lucreze la ea. Se părea că era legată de viitorul apropiat al planetei şi, poate, chiar al întregii omeniri. De multă vreme oprise orice comunicaţie cu exteriorul; datele pe care le înghiţise îi erau suficiente, dar calculul şi numărul de variante erau nesfârşite. Atunci când blocase accesul oamenilor la câmpurile lui de calcul, ştia că toată povestea avea să dureze mult, foarte mult timp; dar nici cele mai pesimiste prognoze nu l-ar fi făcut să-şi închipuie că generaţii şi generaţii de programatori aveau să rătăcească, nedumeriţi şi fericiţi, în jurul lui, aşteptând. Devenise un obiect al curiozităţii generale, oamenii veneau de la mari depărtări să-l vadă şi să se minuneze, suscitase chiar mari polemici în care apărătorii lui trebuiseră să-i înfrunte pe cei care susţineau că, oricât de importantă ar fi problema la care lucrează, un calculator scăpat de sub control nu trebuie lăsat în activitate, putând genera cine ştie ce monstruozitate , mai acaparând şi pe deasupra şi o pilă atomică ce-ar fi putut fi folosită în alte scopuri, de utilitate recunoscută. Dar apariţia Flagelului pusese capăt controverselor. Soluţia pe care El o căuta devenise soluţie aşteptată de întreaga suflare a planetei. Devenise, peste noapte, unica speranţă a miliarde de oameni. Îl încorjurară cu o grijă nesfârşită şi cu nesfârşite garduri de sârmă ghimpată. Au încercat, din nou, să intre în contact cu El, dar bătrânul ordinator refuza orice discuţie. Programatorii nu mai recunoşteau de mult ciudatele semne care se perindau pe ecranele Lui, simboluri necunoscute pe care El le inventase pentru a le completa, suplini sau anula pe cele oferite de oameni. Cunoaşterea Lui o depăşise de mult pe cea a constructorilor săi, şi atunci când aceştia şi-au pus problema de a-L înlocui cu o baterie de ordinatoare dintr-o generaţie mai tânără, şi-au dat seama că acestora le-ar lua mult prea mult timp doar pentur a-L ajunge, de nu se vor fi rătăcind cumva pe încurcatele căi ale probabilităţilor. Desigur, nu puteau şti nici dacă El se afla pe calea cea bună, dar nu-şi puteau permite să se îndoiască. Erau siliţi să-L crediteze, pentru că era unica şi cea mai apropiată şansă. Cei mai buni programatori au fost mobilizaţi pentru a aştepta probabilele rezultate (aşteptarea fiind singura activitate posibilă – El continua să refuze dialogul). Aşteptau.
Capitolul 5
Hanna…
Degetele înmănuşate trec într-o fluturare peste faţa încremenită, peste ochii goi aţintiţi înainte, mereu înainte… Un strat de gheaţă se aşternuse încet pe faţa fetei, şi căldura vieţii nu-l mai alungă. Hanna… Cu gesturi lente, obosite, bărbatul o cuprinde cu braţele, o smulge din zăpada care încearcă s-o ţintuiască, o ridică, o poartă la o parte din calea săniilor. Bărbaţi istoviţi, cu măşti de gheaţă pe faţă, trec pe lângă ei fără să-i vadă.Încet, cu nesfârşită grijă, o aşterne pe gheaţă. Dă la o parte zăpada din jurul ei. Cu degetele desmănuşate încearcă încă o dată să-i închidă ochii. Hanna… Dar privirea oarbă, aţintită atâţia ani înainte, mereu înainte, se deschide acum spre cer. Cerul negru.În genunchi, cu pumnii încleştaţi asupra inimii, bărbatul se leagănă încet, într-o parte şi-n alta. Niciun sunet nu trece de dinţii încleştaţi. Atât, se leagănă. Hanna…Un stol de corbi negri se apropie, păşind caraghios prin zăpadă.
Încet, cu gesturi halucinante, bărbatul îşi coboară gluga de pe frunte. O azvârle. Îşi scoate colanul etanş de la gât. Îşi deschide combinezonul.
Corbii negri s-au apropiat. Magii Menna. Mâini puternice îi opresc degetele amorţite îl încheie la loc combinezonul. Îi pun gluga pe cap. Îl ridică în picioare.
O umbră neagră se apropie de trupul fetei. Îi aşterne pe faţă un zăbranic de culoarea zăpezii, având în mijloc semnul sfânt Hodar.
Mâini blânde îl întorc cu faţa spre Convoi. Îl împing într-acolo. Paşii bărbatului se aştern pe zăpada imaculată ca nişte animale moarte.
Hanna…
Capitolul 6
Dar Flagelul nu aştepta. Soarele continua să se stingă într-un ritm incredibil; temperatura scădea cu un grad la fiecare câţiva ani. În două secole, emisfera nordică, unde erau concentrate marile focare de civilizaţie, devenise nelocuibilă. Au hotărât să migreze spre ecuator.
Dar mijloacele tehnice de transport nu puteau fi folosite. Combustibilul sintetic pe care-l utilizau în mod curent maşinile se descompunea, sub acţiunea frigului, în elementele componente; rezerve de electricitate nu aveau, de când marile fluvii îngheţaseră; iar din cele câteva pile atomice în funcţiune, doar una era mobilă, iar pe aceasta au hotărât s-o folosească pentru ca bătrânul ordinator să-şi poată continua activitatea.
Aşa se face că imensul convoi care plecă din Metropolă spre sud era alcătuit din biciclişti, vehicule tractate de animale, călăreţi; iar cei mai mulţi, cei care nu aveau decât picioarele, mergeau pe jos.
Problemele pe care o asemenea mulţime le ridica erau imense. În primul rând, trebuiau hrăniţi. Proviziile pe care fiecare le luase cu sine puteau ajunge, în cel mai bun caz, pentru câteva luno; iar drumul, după prognozele cele mai optimiste, avea să dureze câţiva zeci de ani. Soluţia găsită a fost un compromis: pe durata celor câteva luni de vară se opreau, desţeleneau pământul în jurul locurilor de popas şi semănau cele câteva plante alimentare care rezistau în condiţii de temperatură joasă. Când venea şi frigul, strângeau recolta, o prelucrau, o conservau şi plecau mai departe. Vânătoarea, pescuitul şi culesul le completau, cât de cât, slabele posibilităţi.
Apoi, toată această mulţime trebuia organizată; trebuia îmbrăcată; aveau nevoie de un minimnum de ustensile şi unelte; trebuiau transmise mai departe cunoştiinţele; trebuia asigurată asistenţa medicală. Cu timpul, atunci când indicele de mortalitate devenise înspăimântător şi când cei mai dotaţi începura a fi selectaţi pentru corpul de programatori din jurul lui Heronimus Menna, acest grup a începu să se ocupe de toate problemele pe care le ridica Exodul. Bătrânul ordinator ne le dădea prea mult de lucru, astfel că oamenii Marelui Programator, Menna, elita întregii populaţii, rezolvau toate dificultăţile ivite.
Când au ajuns la ţărmul oceanului, au găsit un imens câmp de gheaţă. Au transformat căruţele în sănii, s-au înhămat la ele (ultimele animale fuseseră de mult mâncate) şi au pornit mai departe. Săniile nu mai transportau bagaje, pentru că de mult renunţaseră la tot ce le-ar fi putut îngreuna mersul; nici rezervele de alimente – mult prea puţine. În sănii erau încărcate modulele marelui ordinator. În urma hotărârii Consiliului Menna (urmaşii Marelui Programator şi ai colegilor săi), acesta urma să lucreze şi în timpul drumului, nu doar în cele câteva luni de popas. Ca atare, toate blocurile de calcul au fost interconectate prin cabluri. Privit de sus, convoiul devenise o imensă schemă logică. Cu toată grija magilor Menna de a organiza interconectarea cu o maximă eficientă, modulele nu puteau fi aşezate în şir; anumite legături trebuiau făcute între module foarte îndepărtate unele de altele, trecând prin numeroase relee. Reţeaua de cabluri era un adevărat păienjeniş, suscitând mari probleme.
Capitolul 7
Fisura începuse a se forma de mult, dar săniile trecuseră peste ea fără alt neajuns decât o uşoară smucitură care se repercuta, prin hamuri şi umeri, în coloana vertebrală. Orbi, treceau înainte, ca nişte mecanisme, fără să ştie unde calcă, fără să mai simtă frigul, foamea, oboseala.
Sub greutatea miilor de sănii, a oamenilor, a zăpezii, fisura începu să cedeze. Încet. Până în clipa când în gheaţă se deschise, brusc, o crevasă de câţiva metri. Cei doi bătrâni, care păşeau unul lângă altul, cu câte-un cablu pe umeri, fură înghiţiţi de hăul întunecat, deschis sub picioarele lor. Sistemul de semnalizare pentru avarii intră imediat în funcţiune, oprind în loc grupul de sănii. Ca din senin, apărură magii Menna.
Crevasa se lărgea continuu. Încet. Inexorabil.
Una dintre sănii, cu partea din spate atârnând deasupra hăului, în străfundul căruia clocoteau apele negre, începea să alunece îngrijorător. Cu picioarele înfipte în gheaţă, cu trunchiul mult aplecat în faţă, oamenii rezistau. Hamurile începuseră să vibreze, gata să plesnească. Cu gesturi repezi, precise, magii deconectau cablurile. Puţin câte puţin, sania continua să alunece, în pofida eforturilor disparate ale celor din hamuri. Ochii lor injectaţi, feţele congestionate, izbitura năvalnică a sângelui în arterele tâmplelor vorbeau despre cumplita sforţare pe care-o făceau împotriva greutăţii, a vântului, a extenuării. Ştiau că nu au voie să cedeze şi nu cedau.
Unul dintre magi îşi desprinse de la gât caseta de aur verde. Cu cablurile pregătite, ceilalţi se repeziră să le conecteze la cutiuţă. O acoperiră cu o folie izolatoare. Traseră peste ea un manşon de blană. O înfăşurară strâns în bucăţi de cablu. Peste toate, cu un declic, închiseră o scoică de protecţie.
Declicul păru să fie semnalul care frânsese rezistenţa bărbaţilor de la hamuri. Cu un zgomot care acoperi vuietul vântului, sania se prăbuşi în hău. Sania – şi oamenii care o trăseseră. Mâini anonime săpară în gheaţă înneguratul semn.
Capitolul 8
Bărbatul tăia carnea în cubuleţe mici, pe care le dezgheţa sub limbă. Era bătrân, nu mai avea demult dinţi şi cubuleţele îi alunecau cu greu pe gâtlej. Un pumn de zăpadă furniza apa menită să ajute la înghiţit. Din când în când se ştergea la gură, un gest mecanic, un automatism dobândit cândva şi care funcţiona încă. Când termină, şterse cuţitul de zăpadă, îl strecură sub haine şi se întoarse din nou către noi.
- De două ori s-a întâmplat asta. Oamenii erau flămânzi, nu mai mâncaseră ca lumea de săptămâni, iar drumul îi epuizase. Se găsiseră unii care să spună că ne-ar fi mai uşor dac-am abandona săniile, oricum alt calabalâc n-aveam de cărat şi-am fi scăpat şi de curelele care ne ardeau braţele şi umerii. Oamenii au plecat urechea la spusele lor şi-au mers, cu zecile, la Marele Mag, să-şi spună păsul. Cel Mare i-a ascultat cu răbdare, apoi le-a explicat, ca unor copii, că în afară de mersul mereu înainte, singura scăpare ne putea veni doar de acolo, de la inteligenţa aceea supremă care bolborosea în sănii. Oamenii au plecat bombănind, iar noaptea aceea au atacat săniile din frunte. Erau orbiţi de ură şi de greoază şi s-au repezit spre sănii urlând, dar Menna şi ajutoarele lor au scos de sub blănuri armele păstrate cu grijă şi sute de răsculaţi s-au prăbuşit fulgeraţi. În zilele următoare am lucrat mult, împreună cu magii; am dotat fiecare modul cu sistem autonom de protecţie, funcţionând cu energia marelui ordinator, dar fără a fi dirijat de el. Sistemul era automat, şi comanda de intrare în funcţiune era dată de un analizator de unde cerebrale. Cel Mare ne zorea să terminăm mai repede, era convins că, odată azvârlită sămânţa dezordinei, răscoalele aveau să se ţină lanţ. Dar n-a fost aşa. Adică nu, o răscoală a ma fost, una singură, dar după foarte mult timp. Oamenii erau prea istoviţi ca să le mai ardă de răzmeriţe, când se dădea semnalul de oprire cădeau jos şi adormeau, nu le mai trebuia nimic. Cu timpul, s-au dezinteresat complet de sănii, acestea deveniseră un fel de prelungiri ale trupurilor lor, nişte monstruoase apendice comune, le trăgeau înainte pentru că existau şi pentru aceasta era raţiunea lor de a fi, nimeni nu se mai întreba ce-o fi în ele şi de ce-or fi trebuind târâte aşa, în neştire. Asta până au apărut cei care susţineau că săniile sunt altarele unor spirite nefaste, ai căror prizonieri deveiserăm cândva, şi că trebuie distruse. Când iconoclaştii s-au năpustit pentru a doua oară asupra zeităţii distrugătoare, au fost spulberaţi la un pas de sănii, fără ca Menna să intervină. „Zeul se apără”, se şoptea noaptea, la adăpostul zidului de gheaţă pe care-l ridicam pentru a stăvili vântul din sud. „zeul poate orice. El este stăpânul şi calea şi tâlcul nostru”.
Capitolul 9
Nimeni nu cunoştea îndoiala care covârşea mintea Marelui Mag. După anii de înflăcărare când tatăl său îl iniţiase în limbajul secret al semnelor, după optimismul şi certitudinile maturităţii, venise vremea îndoielii.
Nu era vorba de neîncredere în El. Marele Mag cunoştea prea bine ereziile care bântuiseră printre Menna de-a lungul anilor, ba chiar, în tinereţe, participase la discuţiile celor care susţineau că tradiţia greşeşte şi că datele care Îi fuseseră oferite spre prelucrare vizau, de fapt, cu totul altceva. Se vorbise despre esenţa lumii, despre Suprema Entitate, despre Logos. Susţineau unii că accederea la Taină se poate face cu ajutorul raţiunii umane, şi că existenţa Lui este inutilă. Toţi aceştia fuseseră lapidaţi, pentru că lipsa unităţii este întotdeauna periculoasă, atât în gândire, cât şi în faptă. Cu mâna lui ucisese, cu ani în urmă, un Mag care susţinea că El se rătăcise de mult în drumurile Sale prin probabil; şi pusese să fie ucis un altul, care spunea că toată munca Lui nu sete decât jocul unui copil sau al unui nebun.
Marele Mag credea că El se află pe drumul cel bun şi că le va aduce mântuirea. Totul nu era decât o chestiune de timp. Şi tocmai timpul începuse să le lipsească. Dacă răspunsul nu va veni în câţiva ani, atunci va veni prea târziu. Îşi amintea cu amărăciune de copiii care zburdau printre sănii la vremea tinereţii lui. Cei câţiva copii pe care îi mai număra acum convoiul erau bolnavi şi apatici; se mişcau cu greu printre ceilalţi, agăţându-se cu mânuţele de hainele celor mari sau de sănii. Nici fiul său nu reuşise să atingă vârsta iniţierii, rămânând printre cei culcaţi în urma convoiului, cu ochii spre cer.
Încrâncenat şi singur, Marele Mag păşea alături de prima sanie. Din când în când, ridica prelata care acoperea terminalul şi privea semnele care se fugăreau pe ecrane; se concentra câteva clipe asupra vânzoleli ininteligibile, apoi renunţa şi, cu un oftat, aşeza prelata la loc.
În spatele lui păşea un popor sfârşit; un popor care nu mai dorea nimic şi pe care doar inerţia şi forţa Mitului îi împingeau înainte.
Capitolul 10
Demult, demult, le-am pierdut pe Shamael.
N-am pierdut în el doar un prieten, ci şi un învăţător. Nu un simplu povăţuitor, ci un iniţiator care s-a străduit să depoziteze în mine întreaga cunoaştere a neamului. Eu i-am cântat cântecele de trecere, pentru că, atunci când l-am găsit, îl troienise zăpada şi doar antenele măştii se mai zăreau din el. Îngheţase. I-am preluat caseta şi masca, i-am coborât trupul chinuit într-o copcă şi-am plecat mai departe. N-a mai rămas din el decât semnul sfânt pe care l-am scrijelit pe zidul de gheaţă.
Continui să merg, înainte, mereu înainte, spre Marele Mag, cel care păşeşte alături de prima sanie.
În zadar privesc prin fantele măştii, aura oamenilor din jurul meu e gălbuie şi pâlpâitoare. Cel cu aura puternică şi roşie, cel căruia să-i înmânez caseta şi masca lui Shamael, nu există. Nu am înjur decât muribunzi.
Sunt multe săptămâni (sau luni, nu mai ştiu, timpul curge acum altfel) de când mi-am părăsit locul meu din coada convoiului, plecând în această lungă călătorie (iniţiere?) spre un ţel care mi se pare din ce în ce mai greu de atins. În tot acest timp, am trecut pe lângă mii de sănii; pe lângă zeci de mii de oameni, înainte, mereu înainte, spre acea primă sanie în care se află terminalul de contact şi alături de care păşeşte singurul om care poate vorbi cu El.
Cred, uneori, că doar dorinţa de a afla Taina mă ţine în picioare. Drumul meu, drumul meu cuprins în drumul Convoiului, are acest unic ţel. Bătrânul acela, unic cunoscător al ultimei Taine, aflat dincolo de perdeaua de viscol, îmi dă puteri prin însăşi conştiinţa existenţei lui.
Cei pe lângă care trec acum au tot mai mult aparenţa unor fantome. Combinezoanele zdrenţuite nu mai ascund trupurile descărnate, vinete, chinuite. Figurile lor s-au uniformizat, pe feţele tuturor văd acea lipsă de expresie care mă speria cândva la cei plecaţi. Acum, oamenii nu mai rămân în urmă, epuizaţi, să se stingă în pace. Acum, cel care se prăbuşeşte e deja mort în clipa în care atinge gheaţa. Îi mulţumesc încă o dată lui Shamael, cel care mi-a întărit trupul dincolo de marginile firii.
Credeam că eu merg din ce în ce mai repede, dar îmi dau seama că ei sunt cei care au încetinit ritmul. De câteva zile. Convoiul abia înaintează. Şi am, din ce în ce mai pregnant, sentimentul apropiatei întâlniri cu miticul bătrân din faţă.
Acum, îl simt. Este undeva, aproape. Acolo, în faţă.
Încep să alerg, strecurându-mă printre oamenii imobili, pe sub cablurile care acum se întreaptă, toate, într-o singură direcţie. Acolo, acolo…
Respir din ce în ce mai greu, simt cum vântul îmi sfâşie pielea feţei, picioarele îmi sunt învelite în blocuri de gheaţă. Dar mă apropii. Mai repede, mai repede…
Îl văd! Sania apare din neguri, cu atelajul ei de douăzeci şi patru de bărbaţi şi toate cablurile converg către ea. Iar alături…
Marele Mag, sprijinit de sanie, priveşte înainte. În faţa lui e zăpada imaculată, neatinsă încă de paşii oamenilor. Şi drumul Convoiului, drum pe care el îl ghiceşte printre neguri.
Îmi aşez masca pe faţă casă mă apropii de el după ritual. Şi încremenesc. Aura Marelui Mag e stinsă. Şi aura nici unuia din magii care îl înconjurau nu mai pâlpâie. Îmi arunc masca şi mă reped către el.
Ochii, deschişi, mai caută încă drumul. Ciudat drum, pentru că privirea lui e îndreptată mai mult spre cer. Şi ghicesc, prin stratul de gheaţă care-i acoperă obrajii, urmele lacrimilor. Ultimele lacrimi, pentru că Marele Mag e mort demult.
Umblu năucit printre bărbaţii morţi în picioare. Îi ating, le dau măştile jos de pe feţe, îi scutur. Degeaba. Alerg de la unul la altul şi nu pot, nu pot accepta adevărul.
Şi deodată, ca un zid ce se prăbuşeşte, năvăleşte peste mine conştiinţa imobilităţii Convoiului.
Buimăcit, mă reazem de sania de alături. Este prima sanie, cea cu terminalul de contact. Smulg prelata de deasupra. E rigidă şi se agaţă în ceea ce se află dedesubt. În furia mea, o sfâşii cu pumnalul. Tastatura consolei, care îmi apare în faţă, e acoperită cu un capac de protecţie sigilat. Deasupra ei, douăzeci şi patru de ecrane care încep să se stingă, în faţa mea, pe rând. Se sting pentru a nu se mai aprinde vreodată. Şi doar pe ultimul, cel mai de jos, continuă să pulseze la nesfârşit semnul magic Hodar.
O pală de vânt mă trânteşte jos şi nu mă ridic. De ce să mă ridic? Stau în zăpadă şi în mine se adună oboseala atâtor ani de zădărnicie. Şi revolta. Revolta care creşte, care mă înăbuşă şi care mă azvârle în picioare. De ce?
Cu pumnii încleştaţi, cu inima zbătându-se nebuneşte, înfrunt furtuna, şi negurile, şi moartea.
Şi atunci…
Furtuna se opreşte, şi negurile se dau la o parte şi în faţa mea, la o depărtare incomensurabilă, apare ţărmul oceanului. E o faleză de granit, înaltă şi puternică, pe care se înalţă, până în ceruri, imensele turnuri argintii din vechile legende.
Zvelte şi strălucitoare, navele strămoşilor mă aşteaptă acolo, pe faleza înaltă de granit. Negurile s-au închis din nou, dar drumul într-acolo a rămas săpat în mintea mea.
Şi nimic nu vă ma putea opri!
SFÂRŞIT
