La revedere

Blogul își va închide porțile definitiv și irevocabil la ora 00:00 astăzi, 21 mai 2009.

Vă mulțumesc tuturor celor ce m-au citit.

Blogofobia

De fapt, e o greaţă blogosferică. Eu unul, m-am săturat de războiul – redundant dealtfel – ce se poartă între conservatorii blogosferei, cei care (încă) promovează valorile etice, şi cei ce reprezintă ciorba dulce-amară, o hibridizare a pragmatismului şi comercialismului în ceea ce se poate observa acum că sunt aşa-numitele “bloguri de succes” (exemplu, zoso).

Curios lucru, pre cinstea mea! Eu prefer să stau pe margine şi să asist la bătălie ca şi simplu spectator. Îmi place, e fain să-i vezi cum se sfâşie cu vorbe sau alte cele. Cine are, însă, dreptate? În ce se măsoară potenţa unui blog? În numărul de vizite? Păi bun, dacă se măsoară în număr de vizite, şi tu scrii lucruri gen Engaget sau New York Post, nu-ţi mai vizitează nici dracu’ blogul (că deh, chestii d-astea pot citi şi pe portaluri sau pe alte surse mult mai uşor de accesat). Să se măsoare cumva în nivelul intelectual (destul de greu de măsurat, dar fie)? Dacă eşti un Nietzsche sau Freud, atunci lumea va fi prea obosită să-ţi citească aberaţiile spumoase (deşi ţie ţi se par posturi geniale), şi – iarăşi – nu-ţi mai vizitează nici dracu’ blogul. Atunci, cine are dreptate? Cine are de câştigat şi cine de pierdut?

Simplu. “Cititorii”. Oamenii ăştia vor să citească ceva atât distractiv şi informativ cât şi original şi inteligent. Şi dacă pe prima pagină sunt orăcăituri despre cât de aşa e ăla şi cât pe dincolo e ălălalt? Vor căuta imediat butonaşul roşu cu un “X” pe el sau butonul verde cu săgeată spre stânga.

Acum, nu zic că există frustrări în cele două tabere. Nu spun că cei conservatori sunt invidioşi pe cei mai liberali din cauza numărului de vizitatori, sau viceversa. Oricum, în oricare din cele două specii există o subramură numită stato-maniaci. Cei care stau cu ochii pe trafic şi apasă cu o poftă de nestăvilit tasta F5 la fiecare 3 secunde. Dar deh, după posibilităţi, cum spunea o persoană foarte înţeleaptă. :)

Uitaţi, ca să vă dau un exemplu, nu cred că mai mult de 2 persoane din 5 vor găsi informaţiile ăstea folositoare în vreun fel. Mai mult, 3 din 5 vor fi indignate şi mă vor bălăcări atât pe mine cât şi pe cei din tabăra adversă. Desigur, 1 din 5 vor simţi nevoia de a se elibera de… stres.

Aşa-i în blogging. :)

Radu Gorcea

Civilizaţia (ediţie specială de România)

Oricâtă fărâmă de demnitate credeam că avea românul, iată că am aflat cu nu prea mare mirare că s-a dus pe apa sâmbetei. Cum la noi mălaiul e mai scump ca făina, desigur că toate-s alandala şi de-a-ndărătelea.

Şi de ce-ar face fericită excepţie o chestie derizorie precum civilizaţia sau bunul simţ? Dar rogu-vă, aflaţi că există aşa ceva la noi, desigur că există, numai că se află în stare latento-puturoasă, undeva la graniţa dintre “îmi bag p…a” şi “las-o bă, că merge aşa!”. Românul e perfect caracterizabil de sintagma: “prost să fii, noroc că eşti“, fiind mai degrabă prea comod pentru a face ceva. Dar iată că românul – ca şi orice trântor – se pricepe de minune la văicăreli şi se descurcă admirabil în situaţii tragi-comico-tâmpe.

Şedeam (deşi şedeam în picioare) astăzi în oficiul poştal numărul unu al Ploieştiului, aşteptând sârguincios, ca şi restul de 20-30 de inşi, să scot zeflemeaua iscusit denumită “alocaţie”. E drept, 25 de RON nu-s de colo, dai din colţ în colţ când nu-i ai, însă să aştepţi 55 de minute în căldură, aroma mirifică de transpiraţie şi gălăgia aferentă mi se pare puţintel cam exagerat (ca să nu spun “a dracu’ de multă batjocură”).

Ei bine, în cele 55 de minute de cvasi-schingiuire inchizitorie, am observat următoarele:

1. Românul întotdeauna îşi va ataca semenul.          Dacă nu are pe cine să dea vina, sare la beregata celui de lângă el. Nu-ţi împărtăşeşte opinia? Taie glanda nenorocitului! Nu îţi place că zice altceva decât ce-ai vrea tu să zică? Crapă-i ţeasta!
2. Românul va face orice să iasă în evidenţă.            Exact. Am văzut două pârţotine (a se citi “domnişoare respectabile din înalta societate”) cu tocuri mai mari decât fuste şi cu ochelari de soare într-un mediu închis, semi-obscur. Desigur, fiţele aferente (“Da’ şi ce dacă sunteţi cu copilu’, eu am întâlnire peste două’j'de minute.”) făceau deliciul spectatorilor de ocazie. Mă rog, dacă stau bine să mă gândesc, mărimea mameloanelor făceau deliciul spectatorilor pofticioşi.
3. Românului îi este frică de apă.                          Constatarea aceasta am făcut-o în timp ce executam acţiunea normală de a respira. Negreşit, “a respira” este o acţiune la fel de potrivită în mediul acela cum este un preot (iartă-mă, Doamne) la o adunare a lu’ Aghiuţă (uşigă-l troaca dă belzebut!).

Oameni buni, igiena personală nu-i fizică cuantică. Vă garantez personal că reacţia chimică dintre săpun şi apă NU VĂ VA TOPI PIELEA! Dacă folosirea acestor produse vă va pricinui dizolvarea pielii, vă promit că vă voi cumpăra alta nouă. După apa şi săpunul, proces denumit de popoarele civilizate (ediţia 1700-2007) “baie“, se foloseşte deodorantul. O, ce invenţie minunată! Se poate găsi sub o mulţime de forme: lichide, solide, roll-on, slide-on, cu acţiune rapidă, aromate, nearomate… Alegeţi! Doar pentru că voi înşivă nu vă puteţi mirosi, asta nu înseamnă că nici noi nu o putem face! În prostia voastră, v-aţi distrus simţul olfactiv. Noi încă îl mai avem şi vrem să ni-l păstrăm!

Rambăse

Tadadaaaam!

Superbăse e vechi! Say hello to the new and improved Rambăse!

(Photoshop)

Alex Gorcea