Civilizaţia (ediţie specială de România)

Oricâtă fărâmă de demnitate credeam că avea românul, iată că am aflat cu nu prea mare mirare că s-a dus pe apa sâmbetei. Cum la noi mălaiul e mai scump ca făina, desigur că toate-s alandala şi de-a-ndărătelea.

Şi de ce-ar face fericită excepţie o chestie derizorie precum civilizaţia sau bunul simţ? Dar rogu-vă, aflaţi că există aşa ceva la noi, desigur că există, numai că se află în stare latento-puturoasă, undeva la graniţa dintre “îmi bag p…a” şi “las-o bă, că merge aşa!”. Românul e perfect caracterizabil de sintagma: “prost să fii, noroc că eşti“, fiind mai degrabă prea comod pentru a face ceva. Dar iată că românul – ca şi orice trântor – se pricepe de minune la văicăreli şi se descurcă admirabil în situaţii tragi-comico-tâmpe.

Şedeam (deşi şedeam în picioare) astăzi în oficiul poştal numărul unu al Ploieştiului, aşteptând sârguincios, ca şi restul de 20-30 de inşi, să scot zeflemeaua iscusit denumită “alocaţie”. E drept, 25 de RON nu-s de colo, dai din colţ în colţ când nu-i ai, însă să aştepţi 55 de minute în căldură, aroma mirifică de transpiraţie şi gălăgia aferentă mi se pare puţintel cam exagerat (ca să nu spun “a dracu’ de multă batjocură”).

Ei bine, în cele 55 de minute de cvasi-schingiuire inchizitorie, am observat următoarele:

1. Românul întotdeauna îşi va ataca semenul.          Dacă nu are pe cine să dea vina, sare la beregata celui de lângă el. Nu-ţi împărtăşeşte opinia? Taie glanda nenorocitului! Nu îţi place că zice altceva decât ce-ai vrea tu să zică? Crapă-i ţeasta!
2. Românul va face orice să iasă în evidenţă.            Exact. Am văzut două pârţotine (a se citi “domnişoare respectabile din înalta societate”) cu tocuri mai mari decât fuste şi cu ochelari de soare într-un mediu închis, semi-obscur. Desigur, fiţele aferente (“Da’ şi ce dacă sunteţi cu copilu’, eu am întâlnire peste două’j'de minute.”) făceau deliciul spectatorilor de ocazie. Mă rog, dacă stau bine să mă gândesc, mărimea mameloanelor făceau deliciul spectatorilor pofticioşi.
3. Românului îi este frică de apă.                          Constatarea aceasta am făcut-o în timp ce executam acţiunea normală de a respira. Negreşit, “a respira” este o acţiune la fel de potrivită în mediul acela cum este un preot (iartă-mă, Doamne) la o adunare a lu’ Aghiuţă (uşigă-l troaca dă belzebut!).

Oameni buni, igiena personală nu-i fizică cuantică. Vă garantez personal că reacţia chimică dintre săpun şi apă NU VĂ VA TOPI PIELEA! Dacă folosirea acestor produse vă va pricinui dizolvarea pielii, vă promit că vă voi cumpăra alta nouă. După apa şi săpunul, proces denumit de popoarele civilizate (ediţia 1700-2007) “baie“, se foloseşte deodorantul. O, ce invenţie minunată! Se poate găsi sub o mulţime de forme: lichide, solide, roll-on, slide-on, cu acţiune rapidă, aromate, nearomate… Alegeţi! Doar pentru că voi înşivă nu vă puteţi mirosi, asta nu înseamnă că nici noi nu o putem face! În prostia voastră, v-aţi distrus simţul olfactiv. Noi încă îl mai avem şi vrem să ni-l păstrăm!