Capetele cercului

 

    EU l-am ucis!
    Stau pe banca veche, cu vopseaua roasă, îmi ţin capul în pumni, tâmplele îmi ard. Încerc să tac. Îmi relaxez – mă străduiesc cel puţin – muşchii maxilarelor, toate gândurile vorbite induc contracţii infinitezimale ale muşchilor maxilarelor şi ale limbii. Şi reciproca este adevărată. Poţi domoli clocotul din creier odihninu-ţi limba. O buclă simplă, una dintre miilede bucle care, compuse, dau ceea ce numim realitate. Pe banca alăturată chicotesc două fete. Sunt tinere, curate, îmbrăcate la fel, bluze albe, fuste roz. Mi-e frică să privesc înspre ele.
    A început de dimineaţă. M-am gândit la Bătrânul Scriitor, am dorit să stau de vorbă cu el, a sunat telefonul. “Alo, sunt Bătrânul Scriitor, vreau să ne întâlnim, am nişte cărţi pentru tine, am nişte idei pe care numai tu le poţi duce la bună înfăptuire. Când treci pe la mine?…” Nu m-am speriat, mi se mai întâmplase. N-avea copii, eram ca şi copilul lui, gândeam pe aceeaşi lungime de undă, ne mai căutasem şi altădată, exact în momentul în care aveam nevoie unul de altul.
    Trec două bătrâne, înmânuşate doamne decrepite (mimează desuet şi princiar), trăgând cu spaimă lesele prea scurte în care câinii lucioşi se mistuie-n călduri; zâmbesc distins în fardul dintre riduri, spre-un domn înalt, cu ghetre şi melon, ce-şi lustruieşte demn bastonul centerar, mişcându-l ca pe-un secundar de ceas atavic, în ritmul paşilor cu iz de colonel. Parcă-i o flintă de antrenament – lucioasă, dreaptă, dură – dar de lemn…
    Îmi prind din nou capul în palme, încerc să-mi relaxez maxilarele. Undeva, pe o bancă, mi-e teamă să-l caut, îl voi căuta totuşi, cineva scrie, chiar acum scrie, despre două înmânuşate doamne decrepite. Pământul se leagănă ca barca unui barcagiu nebun, mă foiesc pe bancă pentru a-i simţi proeminenţele, fixe, dure, un reper oarecare, mă gândesc că stiloul celui care scrie s-ar putea defecta tocmai în acest moment, lăsând textul neterminat, cele două băbuţe se opresc, aproape nefiresc, privesc fix una la alta, aşteaptă ceva, aşteaptă să fie puse din nou în mişcare, domnul cu baston scoate o batistă verde şi se opreşte şi el, cel care scrie trebuie să aibe un stilou de rezervă, îl scoate din buzunar, îl încearcă, scrie din nou, parcul îşi reia existenţa, exact de la strofa dinainte. Înmânuşate doamne trac cu spor de lesa în care câini se mistuie-n călduri şi preazâmbesc pudrat spre domnul care trece scuipând distins într-o batistă verde, cu monogramă şi cu dantelat contur. Doi piţigoi se hârjonesc fără ruşine, doi fluturi se aleargă fără spor, două fire de iarbă, două mii de fire de iarbă, două milioane de fire de iarbă au neruşinarea colosală de a fi verzi în acelaşi spaţiu-timp! Nici cu batistă nu vrea colonelul să le ştie…
    Încep să număr în gând, rar, concentrându-mă asupra fiecărei cifre, încercând să strivesc orice gând paralel, unu, doi, trei, patru, cinci, şase, tocmai pentru că nu vreau să apară, pentru că mi-e teamă de ele, şapte, opt, nouă, parcă aş încerca să acopăr cu o plasă – numere – un cuib de şerpi surescitaţi – gândurile paralele – zece, unsprezece, am intrat în rezonanţă cu cel care scrie, deci, doisprezece, pot să-l determin, treisprezece, paisprezece, şi prin el realitatea, cincisprezece, sau măcar pe cele două băbuţe, şaisprezece, şi pe bătrânelul cu iz de colonel, şaptesprezece, optsprezece, tot mai rară plasa de numere, îmi trebuie altceva, ceva ce solicită mai profund, nouăsprezece, altfel aş putea provoca o nouă catastrofă, de teamă să nu provoc răul, îmi imaginez răul şi el tocmai este provocat, douăzeci, douăzeci şi unu, sper că s-au îndepărtat suficient de mult de cei trei, că au ieşit din raza mea de influenţă, că nu-l mai pot vătăma în niciun fel, aud un schelălăit şi nu ştiu că e unul din terrieii băbuţelor, niciun ţipăt, douăzeci şi doi, un silogism, o problemă, ceva care să-mi solicite mintea mai profund, până lângă hipofiză, “literatura provoacă hripă”, perfect, iată o temă!, mă concentrez, literatura interesează pe toată lumea, deci cărţi trebuie publicate din belşug, deci e nevoie de multă hârtie pentru ele, pentru ata se taie pădurea – cum ajungem la gripă? – neuronii se împart în câteva echipe distincte, lucrează în paralel, îmi imaginez pâlpâirile încrucişate ale sinapselor – continuăm, tăierea pădurilor provoacă secetă, deci e nevoie de irigaţii, care inundă cuiburile şoarecilor de câmp – aha, ne apropiem! – ceea ce face să se înmulţească insectele pe care le mâncau şoarecii, deci e nevoie de insecticide care ajung în plante şi de aici în stomacul oamenilor, stomacurile se excită şi se declanşează astfel salivaţia – ura! – salivând, oamenii scuipă frecvent şi pe această cale se împrăştie microbii gripei. Bolnavii de gripă stau mult în casă şi citesc. Literatură, în primul rând. O buclă perfectă…

    I-AM spus Bătrânului Scriitor că voi trece pe la el mai târziu, în vremea prânzului, trebuia mai întâi să rezolv unele probleme la serviciu.
    E bine, e ordine în parc. Echipele de neuroni se destramă, rămân de veghe doar straturile superficiale, am redevenit om normal. Pentru o clipă, pentru un minut, pentru o zi, poate. Îmi imaginez cum cele două fete de alături se ridică de pe bancă, iar ele continuă să ciţăie, cu frunţile apropiate, ignorând gândul meu. Îmi las capul pe spate şi accept binecuvântarea soarelui, cu ochii închişi, cu spaima topită. Răgaz.
    Şi totuşi, eu l-am ucis!
    A fost, probabil, ziua în care toţi bătrânii ies în stradă. Chemaţi de căldură, de polen, de constelaţii. Aşa cum există zi în care femeile frumoase nu-şi găsesc locul, la fel există una în care toţi cei trecuţi de şaptezeci de ani, pensionari sau nu, utili sau părăsiţi sau activi sau sclerozaţi, ies pe trotuare, îmbrăcaţi curat şi se grăbesc spre o întâlnire iluzorie, spre un ţel nelămurit, privesc spre capătul străzii, zâmbesc unui gând ascuns şi se grăbesc. Paşi, altădată târşâiţi, cu vigoarea tocită în nenumăraţii paşi ai nenumăraţilor ani trecuţi, redevin fermi, animaţi de un scop, susţinuţi de o chemare.
    Era firesc ca într-o asemenea zi să mă caute Bătrânul Scriitor, chiar şi dacă eu nu mi-aş fi imaginat dinainte că mă va suna. Dar eu îmi imaginasem…
    Stă la parterul unei case vechi, un fel de vilă cu două etaje, are mai multe camere, puţine ferestre, un caniş prietenos – mie mi se pare că toate încăperile miros a pipi de câine – pe pereţi, din coridor până în bucătărie, cărţi, o infinitate de cărţi. Cărţi vechi, legate în piele, cu litere de aur pe cotoare, majoritatea şterse, cărţi cu foile arse de vreme, parcă au fost muiate în acid, se fărâmiţează dacă le atingi, cărţi străine, cu ilustraţii fastuoase, de obicei gravuri filigranate, uimitoare în minuţiozitatea lor, cărţi de toate felurile, de toate vârstele şi mărimile. Rafturile, din lemn sculptat, lăcuit, cu vizibile găuri de carii, acoperă pereţii, acoperă o parte din ferestre, dar nu sunt destule, cărţile Bătrânului Scriitor stau şi pe lângă rafturi, pe şemineul de teracotă în care n-a mai aprins de mult focul, vila are calorifere, pe noptiere, pe mese, pe scaune. Probabil că mirosul de hârtie în descompunere este cel care mi se pare  mie miros de pipi de câine.
    Am fost conştient de faptul că era ziua când bătrânii ies în stradă încă în timp ce mergeam spre birou. Tot în vremea aceea mi-am dat seama că e ziua în care gândurile mele sunt cauză pentru mare parte a evenimentelor din jur. Pentru cele mai neplăcute şi stranii, cel puţin.

    CĂLDURA din tâmple! Pământul care se clatină ca barca unui barcagiu nebun! Cel care scrie, undeva pe-aproape, stiloul îl aleargă pe hârtie, eu închid ochii, strâng pumnii, aştept.
    Patru uriaşe fumegânde – autobuze scrâşnesc din frâne, o! ce vaier, şi strada amuţeşte dintr-o dată, ce e? ce e? doar în mulţimi se-aude. O balerină-n mov şi albe voaluri un zbor pe vârfuri de picioare lungi încearcă şi dimineaţa-n verzi, de soare, raze tinere o prinde, auroră. “Un brotăcel, de aceea… un brotăcel…” Toţi patru unsuroşi şoferii coboară grei şi greu coboară şi fac “uş, uş!” spre brotăcel cu mâna. C-un electrod în pulpă de sudură împlântat, prin carnea-n nicotină îneacată, bărbatul palid bate-ncet din cârje. Mişcat de mov şi albe voaluri, în jurul arsei cărni se prelinge aerul. “Uş, uş!” prin viple fac şoferii patru şi-un biciclist cu bucle, tranzistor şi “Pegas” e gata brotăcelul sub un pneul să-l moară. Se-ntoarce balerina şi un vârtej alb-mov silabisit întreabă: “Sudorule în cârje, ca de pe cruce palid, nu vreau coapsă ţeapa noi ţie s-o extragem?” Broscuţa peste stradă – “eu nu-s sudor, minuneo” – ‘n gura de canal se pierde, uş! – “iar ţeapa să rămână, sunt singurul ce-o are” – pornesc pe-asfalt, cu fum, cu autobuze patru – “eu nu-s sudor şi asta nu e ţeapă” – nimic nu e, nimic, doar multă-multă lume , şi-n aer movul balerinei presfâşiat de ţăcănit de cârje.
    Am auzit scrâşnetul frânelor, am auzit motoarele, mi-am imaginat tactul unor cârje-metronom…
    Un gând izbăvitor!
    A fugit, dar i-am reţinut conturul.
    Îl voi prinde din nou, iată-l!
    Ar trebui să-mi imaginez însăşi moartea mea!
    Feedback pozitiv. Un microfon în faţa unui difuzor , între ele un amplificator. Şoapta “sunt”, preluată de microfon, purtată de-a lungul firului de o cohortă de electroni disciplinaţi, o bobină, un condensator, un tranzistor, încă o bobină, un condensator şi un tranzistor, de două ori mai mulţi electroni, difuzorul şopteşte şi el “sunt”, microfonul reia, de alte două ori sunt mai mulţi electroni, se aude clar “sunt”, ciclu, o iteraţie şi încă una, strigăt – “sunt” – un cerc din care nu se poate ieşi, nu se poate? difuzorul vibrează, microfonul, dacă ar putea, şi-ar duce palmele la urechi, difuzorul bubuie, “sunt”, un tunet, un vaier continuu, chiar nu se poate opri?! se rupe ceva, şoapta-tunet nu se mai aude. Feedback pozitiv, bucla nemiloasă, cercul.
    Am căzut de pe bancă, nu m-a ridicat nimeni, indiferenţa e adevărata boală a secolului, nu SIDA, nu cancerul, mâna mi s-a întins în iarbă, iarba era rece. Cele două fete s-au speriat şi au plecat. Pantofi albi, pantofi negri, tălpi intacte, tălpi tocite, tenişi. Două cârje! Se opresc. Încerc să ridic capul. Are coapsa legată cu o faşă, e rănit de curând, e palid, în privirea lui nu se citeşte nimic, nici durere, nici curiozitate, nici mândrie, nici dojană. “Iar ţeapa să rămână, sunt singurul ce-o are…” Nu el a gândit asta, eu am spus-o şi cineva a scris-o. Iarba e rece, îmi împing umerii sub bancă, îmi îngrop faţa în iarbă, e verde şi rece şi puternică. Am scăpat.
    Pe drumul spre serviciu mi-am imaginat un tânăr încercând să intre într-un magazin fără să deschidă uşa şi l-am văzut izbindu-se cu faţa de geam, ca o pasăre năucă încercând să evadeze dintr-o cameră, l-am văzut apoi privindu-şi confuz mâinile ca şi cum din cauza lor ar fi făcut gestul acela fără noimă, s-a frecat la frunte, din nas îi curgea sânge.
    Mi-am imaginat vânzătorul de lozuri plecând de lângă măsuţa lui şi l-am văuz făcându-şi lozurile grămadă, acoperindu-le cu şapca şi grăbindu-se să prindă un autobuz, sărind pe scară, ducându-se.
    Mi-am imaginat un biciclist mergând pe o roată şi acesta şi-a cabrat bicicleta, cu ochii închişi, a apăsat pe pedale, a străbătut câţiva metri şerpuind şi s-a proptit într-un stâlp, a căzut şi abia şi-a mai scos piciorul de sub ghidon, cu pantalonul rupt. Privea în jur de parcă atunci se trezise, se culcase în pat şi se trezise pe trotuar, lângă un stâlp, cu picioarele lui sub bicicletă.
    Mi l-am imaginat pe Bătrânul Scriitor…

    ÎNCERC să ies de sub bancă. Braţul drept mi-a amorţit, îmi simt gura acidă, cu pielea încreţită. Cercuri de scântei, fierbinţi şi rapide, îmi pulsează în piept, topindu-se în gâtlej, în stomac. Nu-mi simt ochiul drept. Îmi duc mâna la el, e acolo. Cred că are pleoapa lăsată. Cântarul de la colţul aleii are oglindă, când mă voi simţi mai bine, voi merge să-mi văd ochiul. Nici piciorul drept nu mă ascultă. Cad şi mă lovesc cu coastele de bancă, rămân în genunchi, privesc lumea printre stinghiile verzi, cu vopseaua roasă, ale spătarului băncii.
    L-am găsit pe Bătrânul Scriitor exact aşa cum mi l-am imaginat, sub un maldăr de cărţi căzute dintr-un raft cu lemnul pufos, ros de carii, cu capul pe o carte, ţinând în mână o carte. Căzuse de pe scăunel, ştiam că aşa se întâmplase, inima îi cedase chiar în timpul căderii. Canişul ţopăia în jurul lui, îi lingea barba ţepoasă, albă, îi lingea ridurile de pe frunte. Bătrânul Scriitor nu-i răspundea. Canişul s-a învârtit scheunândîn jurul meu, apoi a revenit lângă el, privindu-l în ochii deschişi, lingându-i ochii. Am dat cărţile la o parte, frânturi de pagini curgeau din ele, am aprins lumina, becul din tavan a pocnit şi s-a ars în momentul în care am apăsat întrerupătorul, am deschis fereastra, rupând perdelele, verzi şi vechi şi prăfuite. Am vrut să închid canişul în altă cameră, dar el mi s-a strecurat printre picioare şi s-a apucat din nou să lingă faţa şi fruntea şi ochii Bătrânului Scriitor. L-am lovit cu o carte, un nor de petice de hârtie s-a răspândit în odaie, canişul a strănutat, l-am lovit din nou şi el s-a ascuns într-un ungher, lângă căminul decorativ şi inutil şi încărcat de cărţi.
    Pentru că nu avea pe nimeni – nevasta îi murise de mult – şi pentru că eram născuţi în aceeaşi zodie, Bătrânul Scriitor mă chema adesea la el, să-mi dea cărţi şi idei (spunea el), să-i diminuez sentimentul inutilităţii (ştiam eu). Era desuet şi pisălog şi ineficient, mă punea să-i promit că voi duce la bună înfăptuire – expresia lui – proiectele pentru care nu mai avusese el putere, avea caiete întregi cu subiecte, pentru povestiri, pentru romane, mie nu-mi spuneau nimic subiectele lui, lui îi străluceau ochii    în timp ce mi le citea – l-am lovit pe caniş din nou – eu nu le găseam noima, conţnutul de ordinul doi, pe el îl mulţumea întâia lectură, povestea, era convins că-mi face un mare bine oferindu-mi subiectele lui, avea, cred, sentimentul că se prelungeşte prin mine, supravieţuind afaziei cu care îl blestemaseră vârsta şi nopţile nedormite şi plumbul gazetăriei pe care o practicase în tinereţe. Se dorea util, i-aş fi sărutat mâna cu vene proeminiente, aş fi plâns asupra ei, n-am făcut-o niciodată, îi aduceam mere din piaţă şi ascultam sfaturile lui, mă entuziasmam de proiectele lui, îi promiteam că le voi da o bună înfăptuire, nu mi-a cerut niciodată să îi citesc ceva. Canişul a încercat să se apropie, l-am mai pocnit încă o dată cu o carte.

    TOATĂ partea dreaptă îmi este inertă, mâna, piciorul, obrazul, pleoapa. Un accident vascular în partea stângă a creierului, deci. Un vas care a plesnit, câţiva mililitri de sânge care au inundat un lob, o circumvoluţiune. Câteva mii de sinapse scurcircuitate, năclăite în dioxid de carbon. Un dumicat de creier care se albăstreşte, definitiv, eliberator, blocând maşina de gândit evenimente viitoare. De prezis sau de provocat înâmplări. Nu e totuna. Totuşi. Cred că am început să gândesc prea mult prin imagini decât prin cuvinte. Emisfera dreaptă, cea intactă, e mai puţin liniară, mai puţin silogistică în funcţionare. Deci: clarviziune sau cauză? Trabuia să mă întreb înainte, nu acum. Fragmente de gând. Cauză înseamnă vină. Imaginea Bătrânului scriitor, acoperit de cărţi, cu ochii deschişi, privind spre spate, neprivind nimic. Imaginea canişului ascuns după şemineu, imaginea mea ameninţându-l cu o carte. Am gândit continuu că eu l-am ucis anticipând întâmplarea. Feedback pozitiv. O simplă buclă, una din nenumăratele care constituie cea ce numim realitate.
    E atât de târziu şi-atât de departe… O singură stea sub pleoapa tăcerii. Tăcere… iarba e udă şi neagră şi rece. Somnul, ah, somnul… Plante obosite din mine cresc firave şi multe… sub singura stea. Tăcere… Somn… Pământ… Şi-o singură stea… E-atât de departe… atât de târziu…
    Cel ce scrie!
    E chiar pe banca din faţa mea. Deci din spatele băncii mele. Îi văd ceafa, printre stinghiile verzi, cu vopseaua roasă, îi văd ceafa. E tânăr. E puternic. Oare ştie că chiar în acest moment îmi dă puterea de a mă imagina căzând de pe bancă, zvâcnind de câteva ori din picioare, un simulacru de agonie, rămânând apoi nemişcat, o ochii deschişi, privind cerul, neprivind nimic, aşteptând un caniş, sau poate un terrier, sau poate doi terrieri care să-mi lingă obrazul, să-mi lingă coroneea? Nu, el nu ştie. El nu ştie… Eu cad… ucis… prin mine… de el… rupând un cerc vi-no-vat.

Alex Gorcea

Civilizaţia (ediţie specială de România)

Oricâtă fărâmă de demnitate credeam că avea românul, iată că am aflat cu nu prea mare mirare că s-a dus pe apa sâmbetei. Cum la noi mălaiul e mai scump ca făina, desigur că toate-s alandala şi de-a-ndărătelea.

Şi de ce-ar face fericită excepţie o chestie derizorie precum civilizaţia sau bunul simţ? Dar rogu-vă, aflaţi că există aşa ceva la noi, desigur că există, numai că se află în stare latento-puturoasă, undeva la graniţa dintre “îmi bag p…a” şi “las-o bă, că merge aşa!”. Românul e perfect caracterizabil de sintagma: “prost să fii, noroc că eşti“, fiind mai degrabă prea comod pentru a face ceva. Dar iată că românul – ca şi orice trântor – se pricepe de minune la văicăreli şi se descurcă admirabil în situaţii tragi-comico-tâmpe.

Şedeam (deşi şedeam în picioare) astăzi în oficiul poştal numărul unu al Ploieştiului, aşteptând sârguincios, ca şi restul de 20-30 de inşi, să scot zeflemeaua iscusit denumită “alocaţie”. E drept, 25 de RON nu-s de colo, dai din colţ în colţ când nu-i ai, însă să aştepţi 55 de minute în căldură, aroma mirifică de transpiraţie şi gălăgia aferentă mi se pare puţintel cam exagerat (ca să nu spun “a dracu’ de multă batjocură”).

Ei bine, în cele 55 de minute de cvasi-schingiuire inchizitorie, am observat următoarele:

1. Românul întotdeauna îşi va ataca semenul.          Dacă nu are pe cine să dea vina, sare la beregata celui de lângă el. Nu-ţi împărtăşeşte opinia? Taie glanda nenorocitului! Nu îţi place că zice altceva decât ce-ai vrea tu să zică? Crapă-i ţeasta!
2. Românul va face orice să iasă în evidenţă.            Exact. Am văzut două pârţotine (a se citi “domnişoare respectabile din înalta societate”) cu tocuri mai mari decât fuste şi cu ochelari de soare într-un mediu închis, semi-obscur. Desigur, fiţele aferente (“Da’ şi ce dacă sunteţi cu copilu’, eu am întâlnire peste două’j'de minute.”) făceau deliciul spectatorilor de ocazie. Mă rog, dacă stau bine să mă gândesc, mărimea mameloanelor făceau deliciul spectatorilor pofticioşi.
3. Românului îi este frică de apă.                          Constatarea aceasta am făcut-o în timp ce executam acţiunea normală de a respira. Negreşit, “a respira” este o acţiune la fel de potrivită în mediul acela cum este un preot (iartă-mă, Doamne) la o adunare a lu’ Aghiuţă (uşigă-l troaca dă belzebut!).

Oameni buni, igiena personală nu-i fizică cuantică. Vă garantez personal că reacţia chimică dintre săpun şi apă NU VĂ VA TOPI PIELEA! Dacă folosirea acestor produse vă va pricinui dizolvarea pielii, vă promit că vă voi cumpăra alta nouă. După apa şi săpunul, proces denumit de popoarele civilizate (ediţia 1700-2007) “baie“, se foloseşte deodorantul. O, ce invenţie minunată! Se poate găsi sub o mulţime de forme: lichide, solide, roll-on, slide-on, cu acţiune rapidă, aromate, nearomate… Alegeţi! Doar pentru că voi înşivă nu vă puteţi mirosi, asta nu înseamnă că nici noi nu o putem face! În prostia voastră, v-aţi distrus simţul olfactiv. Noi încă îl mai avem şi vrem să ni-l păstrăm!

Rambăse

Tadadaaaam!

Superbăse e vechi! Say hello to the new and improved Rambăse!

(Photoshop)

Alex Gorcea

Familia Columbeanu sau fenomenul invers antropogenic

Doamne, Maică Precistă, Sfinte Sisoie şi Preamărite Sarmale! Taman atunci când respirai uşurat şi credeai cu smerenie că s-a terminat tot tărăboiul şi torentul numit Columbeanu, ete că mai vine ceva să îţi bage un fier încins în ochi, perforându-ţi craniul cu o imbecilitate crasă greu de descris în cuvinte normale.

Onorabili cetăţeni muritori de foame ai unei societăţi decăzute, Monica Columbeanu (Gabor) are profil pe hi5! OMG, OMG, OMG!!!111one

Incredibilos de mirobolant, pre cinstea mea! Eu însumi fiind un utilizator (pasiv, ce-i drept) al hi5-ului, pot spune, cu mâna pe inimă, că prostie mai mare ca hi5-ul nu există. Şi nu-i vina lor, săracii de ei, ci sunt cei 500.000 de utilizatori români (mhm, români), dintre care 490.000 se/ne fac de râs. Dar să nu vorbim de noi – utilizatorii de rând -, noi suntem viermi aprigi devoratori de rahat în comparaţie cu Excelenţa Sa, Monica Columbeanu.

Pe profilul acesteia de hi5, înzorzonat şi înţoţonat cu felurite scrofării, observăm că Alteţa Sa are mulţi fani. Da. Mulţi. Şi proşti. Proşti fără cusur. Pe partea dreaptă a paginii, cetim:

“BUNA MA NUMESC MIHAELA AM 14 ANI ,VREAU SA-TI DAU UN SFAT ,,NU ASCULTA GURILE RELE ”!!!!:*AS FI FOARTE INCANTATA DAK MI-AI LASA SI MIE COMMENT :*:*“

“BUNA.MA NUMESC ELY SI SUNT DIN BUZAU.IMI PLACE MULT DE TINE.DC?STIIIIIII CE VREI DE LA VIATAAAAAAAAA!!!!!!!!!IMI PLACE CARACTERUL TAU.AMBIATIA SI PUTEREA DE A MRG MAI DEPARTE.ESTI INTELIGENTA,FRUMOASA SI AKM AI SI UN COPIL CARE TI-A SKIMBAT VIATA COMPLET.SI SA NU UITAM DE SOTUL TEU….CARE TE IUBESTE ENORM SI TE FACE FERICITA….NU AM AVUT OCAZIA SA VA UREZ CASA DE PIATRA DAR NICIODATA NU E PREA TRZ.SI VA FELICIT PR RODUL IUBIRII VOASTRE……IDD-UL MEU E :jhXXXXy
IN CAZ K VREI SA VB.TE PUP DULCE.”

Eh, astea nu-s nimic. Ceea ce, într-adevăr, m-a făcut să râd cu hohote a fost:

“Sa moara dushmanii daca nu sunteti cel mai dulce cuplu al romaniei! jur pe viata mea. TINeo tot asha bai pinguine cami place de tine ca numa cu gagici tinerele umbli!”

No comment…

Că tot veni vorba de “nău cament”, aflaţi, stimabili tovarăşi, că emisiunea preferată a Monicăi Columbeanu este… DA!.. “No comment by Monica Columbeanu“. Vai, Moni, chiar aşa narcisistă nu te credeam. Ştiam că-ţi pui genţi pe cap, dar aşa… nţ-nţ-nţ.

Amu’, nu ştim sigur dacă profilul e făcut de ea sau de vreun/vreo obsedat/ă cu mult prea mult timp liber (nu că ar fi mare diferenţă), dar nu veridicitatea profilului e importantă, ci cât de inteligenţi sunt cei care cred că Monica Columbeanu ar da doi bani pe ce zic ei.

Vă daţi seama? Dacă am avea o ţară împuiată cu oamenii de genul ăla, cu IQ-ul format din doi digiţi şi salariul din trei, societatea noastră ar fi exact cum e acum! Ce coincidenţă, dom’le.

E fenomenu’ ăla, invers antropogenic. În loc să ne deplasăm înainte, noi mergem de-a-ndărătelea.

Alex Gorcea

RATP – povestea porcilor

Mai ţineţi minte RATP-ul? Eh, cum să nu? În fiecare zi călătorim cu vreun hârb de 40 de ani sau chiar dacă avem noroc de vreunul mai nou, e plin până la refuz. Ba parol! Care refuz? Şi atunci puzderia de oameni to se împinge şi se înghionteşte care-n-cotro, pentru ca, mai apoi, să călătoreşti c-un picior pe scară şi cu unul suspendat, sprijinit de uşă, bucurându-te de mireasma de transpiraţie proaspătă corcită cu oleacă ceapă şi apă de veceu ieftină (vezi “Cucci“, “Bolce and Cabana“, “Chinell“, “STR3” sau “Bare“). Deodată, îţi mai şi rupi oasele atunci când autobuzul ia la rând hârtoapele din oraş inteligent plasate de Groapa-Nova (copyright Lucia) – plasate şi lăsate în plata Domnului (primar, poate).

Iată că Regia Abolită de Tâlhărie a Poporului (recte RATP) nu se dezminte. Doamnelor şi domnilor, – tobele, vă rog – printr-o abracadabeală abramburitoare şi aburitoare, amenda minimă la neposesia de bilet de călătorie a crescut, în mai puţin de-o lună de la 30 de RON (300.000 ROL) la 125 de RON (1.250.000 ROL). Adicătălea, dacă vrei să mergi cu RATP-ul şi n-ai bilet, mai bine îţi bagi deştiu-n dos şi sari într-un picior cântând “O, brad frumos!”. Frumos, zău de nu.

Eu cred că ştiu care-i istoria măririi acesteia. Păi e simplu, oameni buni. Într-o bună zi, directorul RATP (Popescu nu-ştiu-cum), împreună cu cele şapte Bobine Cherchelite au tunat şi fulgerat când au văzut că nu mai au bani de vacanţe în Bahamas. Toate bune şi frumoase până Chiulasa-Chiulaselor s-a făcut foc şi pară atunci când a auzit că fiul ei, Piston-cel-Rapid, nu va avea bani pentru un BMW nou. Atunci, s-a adunat toţi şi 7 zile şi 7 ore mai târziu, au hotărât să stoarcă sărmanii călători de bani, ducându-se toţi la înţelepţii-înţelepţilor, cei Cinci Timpi: Admisie, Compresie, Ardere şi Destindere (gemeni), Evacuare şi Oprire-Stricare-Rateu.

În infinita (şi dealtfel pustia) lor înţelepciune, aceştia au făcut calcule nedesluşibile de oamenii de rând, şi, la sfârşit cei Cinci Timpi au tunat la unison:

- Veţi majora amenzile până la 250-2500 de RON!

Atunci, Popescu nu-ştiu-cum, Bobinele Cherchelite şi Chiulasa-Chiulaselor au majorat amenzile fără să dea explcaţii. Şi toţi au trăit fericiţi până şi-a băgat toată lumea organele reproducătoare în ei.

Pe de altă parte, un calcul simplu arată aşa:

Iniţial, amenda se poate plăti pe loc: 30 de RON. Bun. Dacă până în 48 de ore, suma este dublată, (adică 60 de RON), de ce, de fapt, este cvadruplă (125 de RON)? Asta ca să nu mai spunem că, după 48 de ore, suma se dublează în mod miraculos, devenind 250 de RON. Iată aşa învăţăm matematică cu simpaticii noştri directori de Transporturi.

Altă mutaţie a realităţii este că, în funcţie de obiecţiile ce le aduci atunci când primeşti amendă, aceasta creşte geometrico-porno-psiho-gogo-socio-genealo-exponenţial. Dacă nu mă-nşel, s-ar putea să fie în funcţie de câte cuvinte zici. Deci, dragi călători prinşi cu câinele-n pungă, la obiecţii scrieţi “Îmi bag p…a în voi”. Da, veţi lua 50-60 de RON în plus la amendă, dar aveţi satisfacţia nu numai erotică de a vă plimba sulacu’ prin tot RATP-ul.

Ce să mai spun… îi iertăm că e şi ei nătângi. Dară ruşinică, stimate procine cu aspiraţii de mari mahâri. Sau după cum ar spune Lucia: “You incompetent imbecilles!“.

Adevăr grăieşti tu!

Alex Gorcea

Din jurnalul lui Nicolae Guţă

8 august 2007

Dragă jurnal al meu cu valoare mare,

Astăzi ie o zi ca orice alt zile. Mă trezesc, nu mă spăl pă dinţ’ sau pă faţă, mă duc şî mânc micu’ dă june şî mă urc în bemveu meu ce lam cumpărat din valoarea mea, că io am valoare mare şî puteam să iau şî bentli sau rolsrois, da’ nevastămea e prea chitroasă, intraiar ochii în deşte.

După ce mâncai, aia mică cu valoare mare, Nicoleta veni la mine şî-mi zisă că să duce cu juratu’ ăla de pretin al ei, Chevin sau cum dracu lo chema, în bahamas. Atuncea pusăi picioru’ în prag şi zâsăi:

- Fă, nu te duci la Moldova aia a ta, în băhamăs, că îţi rup picioarele, să plesnească măta mare dă botox de nu!

Ios autoritar, aşa din fire. Adică repar maşini răpede.

A mică tot se dusă la moldoveni, acolo în blăbamas, cum dracu io zice. Ce să îi faci? E şi ei mici, o viaţă are, dăi în măsa.

După asta, mă dusăi să mă întâlnesc cu pretenaru’ meu, Sorin Puştiu, ardilar focu’ să-l arză de puradel talentat, mâncalar gaborii. Ştie să cântă, să moară bahamas de nu! Chiar, bă… ce-o face a mică?

Fusărăm la înrejistrări şi înrejistrarăm “De ce mă minţ’” în variantă roc, că place la cocalari. Să nu zică înpuţiţii ăia de roacări că nu cântăm şî pă deale lor. Pă’ băăăă, Ghimi Hemblix ăla e nimica pă lângă Vali de la Poplaca, bă! Cântă ăla la aia cu băţ lung de te bagă în spărieţ’.

Sorin zâsă să ne facem trupă nouă: Caronica, dupe Metalica a ălora. Ăia au metal, noi avem cartoane, că cartoanele nu bate la ochi când lă duci la rejiclare.

Dragă jurnalule cu valoare mare… mâncaţiaş coperţile tale… pune şî tu o vorbă bună să mă primească ăjtia întra întâia, că rămăsăi la bastonaşe şî-i păcat, zău.

Săru’mâna.

Nicolae Guţă, alias Gugu cel Voinic.

Alex Gorcea

Convoiul

Capitolul 1

Mai rămăseseră zece milioane. Erau, fără să o ştie, întreaga populaţie a planetei.
Convoiul se întindea pe sute de kilometri. Pe perdeaua groasă de zăpadă şi cristale de gheaţă, pe care vântul le-o izbea de obraji, abia dacă se putea vedea sania de alături.

Săniile nu trebuiau să se îndepărteze mai mult de zece metri. Adică, atât cât le permitea lungimea cablurilor. Atelajele lor erau formate din bărbaţii cei mai puternici. Trei rânduri de câte trei se opinteau cu piepturile în hamuri; din spate, împingeau alţi trei. Pe laturi, bătrânii vegheau asupra cablurilor ce legau săniile una de alta; le purtau, cu grijă pe umerii lor slăbiţi. Ştiau cu toţii că distrugerea, fie şi a unuia singur, putea avea consecinţe dezastruoase.

Departe, mult înaintea convoiului se răspândiseră în evantai vânătorii şi cufundarii. Aflaţi veşnic la o zi de mers înaintea celorlalţi, ei trebuiau să lase în urmă depozite de hrană pentru cei ce veneau. Dar puţine erau animalele cu blană albă întâlnite în cale, şi rare păsările aventurate în furtună. Iar pleoapele degerate şi mâinile îngheţate lăsau, de multe ori, să le scape prada. Atunci, intrau în acţiune cufundarii.

Cu topoare şi răngi sfărâmau gheaţa pe o rază de cinci metri în jurul unui punct ales. Din sfărâmături construiau de jur-împrejur un zid de gheaţă care împiedică vântul să le troienească groapa. Încet, căznit, ucigător o adânceau. La zece metri sub nivelul gheţii era oceanul. Se apropiau de el pe un plan înclinat, în care săpau trepte. La sfârşit, în mijlocul gropii, se deschidea o copcă de trei-patru metri, în care fremătau apele negre. Se adunau cu toţii în jurul ei, cu mâinile încleştate pe harpoane. Unul câte unul, groii porci-de-mare ieşeau să răsufle; un fulger şi doi bărbaţi se repezeau să înşface prada şi s-o ridice pe trepte. Cu încetul, lângă groapă, se aduna o movilă de trupuri, pe care vânătorii le curăţau de măruntaie, le jupuiau, le stivuiau. La sfârşit, când copca rămânea goală, aruncau în ea măruntaiele şi, în vânzoleala de animale de pradă, harponau la întâmplare murene, calmari ş hiene-de-apă. În cursul nenumăratelor zile cât convoiul trecea pe lângă copcă, aceasta avea să fie folosită de zeci de ori.

În zilele nefaste, când pânda la copcă nu aducea nimic, cufundarii se dezbrăcau pe fundul gropii, îşi ungeau trupul cu grăsime, luau plasele cu ochiuri mărunte şi plecau să culeagă de sub gheaţă planctonul şi algele care pluteau între două ape.
Se împlineau opt zile de când vânătorii nu mai lăsaseră depozite în urmă. Rarele copci pe lângă care trecea convoiul erau goale. Doar urmele mâinilor însângerate pe zidul de gheaţă vorbeau despre truda cufundarilor. Iar, uneori, semnul magic Hodar săpat în zid mărturiseaa că acolo îşi aflaseră odihna unul sau mai mulţi dintre viteji. Şi erau din ce în ce mai multe.

Reduşi la raţii de subzistenţă, oamenii se sfârşeau pe picioare. Pe mulţi, doar presiunea frontală a vântului îi impiedica să se prăbuşească. Epuizaţi de foame şi oboseală, cu faţa arsă de cristalele de gheaţă, cu mâinile şi picioarele degerate, continuau să înainteze. Fiecare pas era un chin pentru muşchii rigidizaţi; fiecare inspiraţie, o sfâşiere pentru plămâni; fiecare privire azvârlită înainte, o arsură pentru ochi. Dar înaintau.

Încetaseră, demult, să vorbească. Maxilarele încleştate refuzau să se deschidă – orice cuvânt deschidea porţi prin care frigul ar fi pătruns în trup. Singurii ale căror voci (stinse) se mai puteau auzi erau magii Menna.
Înalţi şi aşcetici, se împleticeau printre sănii, îndreptând prelatele care le acopereau, curăţând zăpada şi gheaţa de pe ele., urmărind cu priviri îngrijorate cablurile. Se străduiau să îmbărbăteze bătrânii încovoiaţi de greutate, ridicau în braţe copiii care refuzau să mai meargă, împingeau la jug alături de bărbaţi. Prin fantele măştii, ochii aproape orbi, cu irisul mâncat de pupilă, ardeau.

Erau săptămâni de când renunţaseră la partea lor de hrană, cedând-o copiilor. Trăiau cu droguri care le sporeau rezistenţa şi viteza de reacţie, micşorându-le însă durata vieţii. Dar nu conta. Nu conta, pentru că îngrozitorul marş început cu generaţii în urmă se apropia de sfârşit. Semnele se arătaseră.

Capitolul 2

Încordat şi crâncen, Kain trăgea la sanie. Dormea, în acelaşi timp. De multă vreme, minunatul său organism se obişnuise să lucreze în schimburi, pe fracţiuni. Cu muşchii umflaţi dureros, cu pleoapele sudate de ger, se opinteau în hamuri. Nu riscau să greşească direcţia: vântul constant, care-i izbea drept în faţă, le-ar fi semnalat cea mai mică povară. Forţe ale firii. Dincolo de toate legile biologice, aceste angrenaje organice continuau să funcţioneze.

Îşi reduseseră la minimum toate activităţile somatice, canalizându-şi energia doar asupra hamurilor; nu vorbeau, nu gândeau, nu simţeau; nu-şi permiteau nici măcar simplul gest de a-şi curăţa zăpada de pe faţă – ar fi fost o risipă de energie. Nu existau decât pentru contactul strâns, simbiotic, cu hamurile – aceste fâşii de piele care li se întipăriseră atât de adând în carne încât înlăturarea lor le-ar fi părut o amputare; aceste tentacule care le sugeau ultima picătură de vlagă – dar al căror contact le dădea forţă atunci când erau gata să se prăbuşească. Hamurile – şi Mitul.Trecură câteva secunde până să realizeze că mâna lui Shamael i se oprise pe umăr. Întoarse (cu greu) capul. Celălalt tăcea, dar în fantele măştii ochii negri ardeau. Kain pricepu că magul depăşise toate limitele rezistenţei fizic, că doar voinţa lui (şi Taina) îl mai ţineau în picioare. Şi că are nevoie de ajutor.

Încet, cu gesturi străine, se desprinse din chingi. Ceilalţi nici nu întoarseră capetele. Rămase câteva clipe pe loc, în timp ce sania treacea pe lângă el. Nu reuşea să se obişnuiască cu această nouă stare a trupului său, cu această imponderabilitate a umerilor, a braţelor. O plasă incandescentă îi străbătu muşchii. Îşi trecu palma peste faţă şi simţi cum gheaţa îi sudase într-un bloc compact barba şi mustăţile. Închise din nou ochii, lăsându-se în voia noilor senzaţii. Îl trezi gestul lui Shamael, care-i apropia de buze un flacon de cristal. Lichidul dinăuntru, incolor, avea consistenţa uleiului. Reuşi să înghită de două ori; gustul ambiguu nu-i spuse nimic, dar odată ajunse în stomac, cele câteva picături explodară. Se chirci, apăsându-şi stomacul cu palmele. Treptat, senzaţia de arsură dispăru, lăsând locul unei călduri plăcute ce se disipa în organism. Şi lumea începu să arate altfel; contururile oamenilor şi săniilor se decupau mai pregnant pe fondul zăpezii; auzi, undeva la sute de paşi înainte, scrâşnetul unei sănii trecând peste un os; concentrându-şi privirea, străbătu prin perdeaua de viscol până acolo. Se întoarse spre Shamael.

- Vino!

Erau la sfârşitul convoiului. Pe lângă el treceau, încet, chinuit, ultimele sănii. Magul porni cu paşi mari în direcţia opusă. Kain îl urmă.

Cât vedeai cu ochii, în urma hoardei, se întindea celălalt convoi. Era convoiul celor morţi de oboseală, de foame, de frig. În fiecare zi rămâneau în urmă câteva sute de oameni. Erau cei care se prăbuşeau deodată, ca un mecanism cu resortul sfărâmat. Erau cei care se opreau să se odihnească câteva clipe şi nu mai puteau porni. Erau cei bolnavi, degeraţi, schilozi, care se încăpăţânau să trăiască şi se târau pe brânci în urma celorlalţi, până-i acoperea zăpada. În sfârşit, erau cei care renunţau: se culcau în zăpadă, cu ochii spre cer, şi aşteptau. Toţi aceştia alcătuiau convoiul morţii, un cimitir de mii de kilometri. Erau bornele ce jalonau drumul Exodului. Pe toţi aceştia, nimeni nu se oprea să-i aştepte. Nimeni nu se întorcea să-i caute. Nimeni nu le închidea ochii, nimeni nu le intona cântece de trecere, nimeni nu le săpa în gheaţă semnul sfânt Hodar. Cei vii ştiau: la zece paşi în urma ultimei sănii era moartea. Şi mergeau înainte.

Se opriră lângă o copcă. Prâbuşit în zăpadă, cu spatele rezemat de zidul de gheaţă, un mag Menna aştepta. Gluga căzută lasa să i se vadă părul lung şi argintiu, pe care le începuse să se aşeze zăpada. Ochii negri, incandescenţi, priveau spre Kain. Cu o mişcare înceată, dezarticulată, îşi scoase masca. Pe faţa pământie, emaciată timpul săpase mii de şănţuleţe. Se vedea că e foarte bătrân şi foarte bolnav. În colţul gurii, un firicel de sânge se prelingea pe barba albă. Pe frunte, semnul Menna părea să lumineze.

Shamael se aşeză în genunchi, alături. Îi făcu semn lui Kain să treacă de cealaltă parte a bătrânului.

- L-am adus.

Cu greu, privirea şovăitoare se mută de la unul la altul. Îl privi îndelung pe băiat, apoi se întoarse spre Shamael.

- E bine…

Un val de sânge îl năpădi. Reuşi să articuleze:

- …numărul …împlinit!

Făcu un semn. Încet, cu grijă, Shamael îi descheie haina. Pieptarul. Apoi cămaşa. Când apăru pieptul scheletic, Kain văzu că pe el odihnea o casetă din aur verde, de mărimea unei palme. Shamael desprinse de după gâtul bătrânului lănţişorul de oţel care o ţinea şi se întoarse cu ea spre băiat. I-o prinse la gât. Decleştă masca din mâna amorţită şi i-o întinse. Bătrânul murmură:

- Plecaţi…

Shamael făcu semn tânărului spre zid. Acesta pricepu; îşi scoase pumnalul şi săpă în gheaţă semnul magic Hodar. Când termină, se ridică şi se apropie de Shamael. Cu ochii închişi, acesta asculta uşorul murmur ce se ridica de pe buzele bătrânului. Băiatul înţelese: Menna îşi cânta sngur cântecele de trecere.

Cu un gest brusc, Shamael se întoarse spre convoi.

- Marele Mag păşeşte alături de prima sanie. Cu pecetea lui, îţi va aşterne pe frunte semnul Menna – şi vei fi preot al Tainei. Dar mai trebuie să ajungem până la el. Şi drumul e tare lung.

Capitolul 3

Noi, Menna, suntem ultimii păstrători ai Tainei. În cruzimea destinului pe care ni la hărăzit ultimul veac, ceea ce înainte era parte din viaţa de fiecare zi a devenit o Taină cunoscută doar de câţiva. De fapt, nici nu e vorba de o taină, ci de un şir de Taine, orânduite una de alta ca nişte cutii ce se cuprind. Iar pe ultima dintre ele, Taina Tainelor, un singur om o poate desluşi: Marele Mag, cel ce păşeşte alături de prima sanie, cel către care ne îndreptăm acum. Când vom ajunge la el, din necuprinsa lui înţelepciune îţi va lămuri atât cât va socoti de cuviinţă. Eu îţi pot spune doar ceea ce ştiu, şi nu e mult.

Capitolul 4

Problema îi fusese pusă cu veacuri în urmă, dar bătrânul ordinator continua să lucreze la ea. Se părea că era legată de viitorul apropiat al planetei şi, poate, chiar al întregii omeniri. De multă vreme oprise orice comunicaţie cu exteriorul; datele pe care le înghiţise îi erau suficiente, dar calculul şi numărul de variante erau nesfârşite. Atunci când blocase accesul oamenilor la câmpurile lui de calcul, ştia că toată povestea avea să dureze mult, foarte mult timp; dar nici cele mai pesimiste prognoze nu l-ar fi făcut să-şi închipuie că generaţii şi generaţii de programatori aveau să rătăcească, nedumeriţi şi fericiţi, în jurul lui, aşteptând. Devenise un obiect al curiozităţii generale, oamenii veneau de la mari depărtări să-l vadă şi să se minuneze, suscitase chiar mari polemici în care apărătorii lui trebuiseră să-i înfrunte pe cei care susţineau că, oricât de importantă ar fi problema la care lucrează, un calculator scăpat de sub control nu trebuie lăsat în activitate, putând genera cine ştie ce monstruozitate , mai acaparând şi pe deasupra şi o pilă atomică ce-ar fi putut fi folosită în alte scopuri, de utilitate recunoscută. Dar apariţia Flagelului pusese capăt controverselor. Soluţia pe care El o căuta devenise soluţie aşteptată de întreaga suflare a planetei. Devenise, peste noapte, unica speranţă a miliarde de oameni. Îl încorjurară cu o grijă nesfârşită şi cu nesfârşite garduri de sârmă ghimpată. Au încercat, din nou, să intre în contact cu El, dar bătrânul ordinator refuza orice discuţie. Programatorii nu mai recunoşteau de mult ciudatele semne care se perindau pe ecranele Lui, simboluri necunoscute pe care El le inventase pentru a le completa, suplini sau anula pe cele oferite de oameni. Cunoaşterea Lui o depăşise de mult pe cea a constructorilor săi, şi atunci când aceştia şi-au pus problema de a-L înlocui cu o baterie de ordinatoare dintr-o generaţie mai tânără, şi-au dat seama că acestora le-ar lua mult prea mult timp doar pentur a-L ajunge, de nu se vor fi rătăcind cumva pe încurcatele căi ale probabilităţilor. Desigur, nu puteau şti nici dacă El se afla pe calea cea bună, dar nu-şi puteau permite să se îndoiască. Erau siliţi să-L crediteze, pentru că era unica şi cea mai apropiată şansă. Cei mai buni programatori au fost mobilizaţi pentru a aştepta probabilele rezultate (aşteptarea fiind singura activitate posibilă – El continua să refuze dialogul). Aşteptau.

Capitolul 5

Hanna…

Degetele înmănuşate trec într-o fluturare peste faţa încremenită, peste ochii goi aţintiţi înainte, mereu înainte… Un strat de gheaţă se aşternuse încet pe faţa fetei, şi căldura vieţii nu-l mai alungă. Hanna… Cu gesturi lente, obosite, bărbatul o cuprinde cu braţele, o smulge din zăpada care încearcă s-o ţintuiască, o ridică, o poartă la o parte din calea săniilor. Bărbaţi istoviţi, cu măşti de gheaţă pe faţă, trec pe lângă ei fără să-i vadă.Încet, cu nesfârşită grijă, o aşterne pe gheaţă. Dă la o parte zăpada din jurul ei. Cu degetele desmănuşate încearcă încă o dată să-i închidă ochii. Hanna… Dar privirea oarbă, aţintită atâţia ani înainte, mereu înainte, se deschide acum spre cer. Cerul negru.În genunchi, cu pumnii încleştaţi asupra inimii, bărbatul se leagănă încet, într-o parte şi-n alta. Niciun sunet nu trece de dinţii încleştaţi. Atât, se leagănă. Hanna…Un stol de corbi negri se apropie, păşind caraghios prin zăpadă.

Încet, cu gesturi halucinante, bărbatul îşi coboară gluga de pe frunte. O azvârle. Îşi scoate colanul etanş de la gât. Îşi deschide combinezonul.

Corbii negri s-au apropiat. Magii Menna. Mâini puternice îi opresc degetele amorţite îl încheie la loc combinezonul. Îi pun gluga pe cap. Îl ridică în picioare.

O umbră neagră se apropie de trupul fetei. Îi aşterne pe faţă un zăbranic de culoarea zăpezii, având în mijloc semnul sfânt Hodar.

Mâini blânde îl întorc cu faţa spre Convoi. Îl împing într-acolo. Paşii bărbatului se aştern pe zăpada imaculată ca nişte animale moarte.

Hanna…

Capitolul 6

Dar Flagelul nu aştepta. Soarele continua să se stingă într-un ritm incredibil; temperatura scădea cu un grad la fiecare câţiva ani. În două secole, emisfera nordică, unde erau concentrate marile focare de civilizaţie, devenise nelocuibilă. Au hotărât să migreze spre ecuator.

Dar mijloacele tehnice de transport nu puteau fi folosite. Combustibilul sintetic pe care-l utilizau în mod curent maşinile se descompunea, sub acţiunea frigului, în elementele componente; rezerve de electricitate nu aveau, de când marile fluvii îngheţaseră; iar din cele câteva pile atomice în funcţiune, doar una era mobilă, iar pe aceasta au hotărât s-o folosească pentru ca bătrânul ordinator să-şi poată continua activitatea.

Aşa se face că imensul convoi care plecă din Metropolă spre sud era alcătuit din biciclişti, vehicule tractate de animale, călăreţi; iar cei mai mulţi, cei care nu aveau decât picioarele, mergeau pe jos.

Problemele pe care o asemenea mulţime le ridica erau imense. În primul rând, trebuiau hrăniţi. Proviziile pe care fiecare le luase cu sine puteau ajunge, în cel mai bun caz, pentru câteva luno; iar drumul, după prognozele cele mai optimiste, avea să dureze câţiva zeci de ani. Soluţia găsită a fost un compromis: pe durata celor câteva luni de vară se opreau, desţeleneau pământul în jurul locurilor de popas şi semănau cele câteva plante alimentare care rezistau în condiţii de temperatură joasă. Când venea şi frigul, strângeau recolta, o prelucrau, o conservau şi plecau mai departe. Vânătoarea, pescuitul şi culesul le completau, cât de cât, slabele posibilităţi.

Apoi, toată această mulţime trebuia organizată; trebuia îmbrăcată; aveau nevoie de un minimnum de ustensile şi unelte; trebuiau transmise mai departe cunoştiinţele; trebuia asigurată asistenţa medicală. Cu timpul, atunci când indicele de mortalitate devenise înspăimântător şi când cei mai dotaţi începura a fi selectaţi pentru corpul de programatori din jurul lui Heronimus Menna, acest grup a începu să se ocupe de toate problemele pe care le ridica Exodul. Bătrânul ordinator ne le dădea prea mult de lucru, astfel că oamenii Marelui Programator, Menna, elita întregii populaţii, rezolvau toate dificultăţile ivite.

Când au ajuns la ţărmul oceanului, au găsit un imens câmp de gheaţă. Au transformat căruţele în sănii, s-au înhămat la ele (ultimele animale fuseseră de mult mâncate) şi au pornit mai departe. Săniile nu mai transportau bagaje, pentru că de mult renunţaseră la tot ce le-ar fi putut îngreuna mersul; nici rezervele de alimente – mult prea puţine. În sănii erau încărcate modulele marelui ordinator. În urma hotărârii Consiliului Menna (urmaşii Marelui Programator şi ai colegilor săi), acesta urma să lucreze şi în timpul drumului, nu doar în cele câteva luni de popas. Ca atare, toate blocurile de calcul au fost interconectate prin cabluri. Privit de sus, convoiul devenise o imensă schemă logică. Cu toată grija magilor Menna de a organiza interconectarea cu o maximă eficientă, modulele nu puteau fi aşezate în şir; anumite legături trebuiau făcute între module foarte îndepărtate unele de altele, trecând prin numeroase relee. Reţeaua de cabluri era un adevărat păienjeniş, suscitând mari probleme.

Capitolul 7

Fisura începuse a se forma de mult, dar săniile trecuseră peste ea fără alt neajuns decât o uşoară smucitură care se repercuta, prin hamuri şi umeri, în coloana vertebrală. Orbi, treceau înainte, ca nişte mecanisme, fără să ştie unde calcă, fără să mai simtă frigul, foamea, oboseala.

Sub greutatea miilor de sănii, a oamenilor, a zăpezii, fisura începu să cedeze. Încet. Până în clipa când în gheaţă se deschise, brusc, o crevasă de câţiva metri. Cei doi bătrâni, care păşeau unul lângă altul, cu câte-un cablu pe umeri, fură înghiţiţi de hăul întunecat, deschis sub picioarele lor. Sistemul de semnalizare pentru avarii intră imediat în funcţiune, oprind în loc grupul de sănii. Ca din senin, apărură magii Menna.

Crevasa se lărgea continuu. Încet. Inexorabil.

Una dintre sănii, cu partea din spate atârnând deasupra hăului, în străfundul căruia clocoteau apele negre, începea să alunece îngrijorător. Cu picioarele înfipte în gheaţă, cu trunchiul mult aplecat în faţă, oamenii rezistau. Hamurile începuseră să vibreze, gata să plesnească. Cu gesturi repezi, precise, magii deconectau cablurile. Puţin câte puţin, sania continua să alunece, în pofida eforturilor disparate ale celor din hamuri. Ochii lor injectaţi, feţele congestionate, izbitura năvalnică a sângelui în arterele tâmplelor vorbeau despre cumplita sforţare pe care-o făceau împotriva greutăţii, a vântului, a extenuării. Ştiau că nu au voie să cedeze şi nu cedau.

Unul dintre magi îşi desprinse de la gât caseta de aur verde. Cu cablurile pregătite, ceilalţi se repeziră să le conecteze la cutiuţă. O acoperiră cu o folie izolatoare. Traseră peste ea un manşon de blană. O înfăşurară strâns în bucăţi de cablu. Peste toate, cu un declic, închiseră o scoică de protecţie.

Declicul păru să fie semnalul care frânsese rezistenţa bărbaţilor de la hamuri. Cu un zgomot care acoperi vuietul vântului, sania se prăbuşi în hău. Sania – şi oamenii care o trăseseră. Mâini anonime săpară în gheaţă înneguratul semn.

Capitolul 8

Bărbatul tăia carnea în cubuleţe mici, pe care le dezgheţa sub limbă. Era bătrân, nu mai avea demult dinţi şi cubuleţele îi alunecau cu greu pe gâtlej. Un pumn de zăpadă furniza apa menită să ajute la înghiţit. Din când în când se ştergea la gură, un gest mecanic, un automatism dobândit cândva şi care funcţiona încă. Când termină, şterse cuţitul de zăpadă, îl strecură sub haine şi se întoarse din nou către noi.

- De două ori s-a întâmplat asta. Oamenii erau flămânzi, nu mai mâncaseră ca lumea de săptămâni, iar drumul îi epuizase. Se găsiseră unii care să spună că ne-ar fi mai uşor dac-am abandona săniile, oricum alt calabalâc n-aveam de cărat şi-am fi scăpat şi de curelele care ne ardeau braţele şi umerii. Oamenii au plecat urechea la spusele lor şi-au mers, cu zecile, la Marele Mag, să-şi spună păsul. Cel Mare i-a ascultat cu răbdare, apoi le-a explicat, ca unor copii, că în afară de mersul mereu înainte, singura scăpare ne putea veni doar de acolo, de la inteligenţa aceea supremă care bolborosea în sănii. Oamenii au plecat bombănind, iar noaptea aceea au atacat săniile din frunte. Erau orbiţi de ură şi de greoază şi s-au repezit spre sănii urlând, dar Menna şi ajutoarele lor au scos de sub blănuri armele păstrate cu grijă şi sute de răsculaţi s-au prăbuşit fulgeraţi. În zilele următoare am lucrat mult, împreună cu magii; am dotat fiecare modul cu sistem autonom de protecţie, funcţionând cu energia marelui ordinator, dar fără a fi dirijat de el. Sistemul era automat, şi comanda de intrare în funcţiune era dată de un analizator de unde cerebrale. Cel Mare ne zorea să terminăm mai repede, era convins că, odată azvârlită sămânţa dezordinei, răscoalele aveau să se ţină lanţ. Dar n-a fost aşa. Adică nu, o răscoală a ma fost, una singură, dar după foarte mult timp. Oamenii erau prea istoviţi ca să le mai ardă de răzmeriţe, când se dădea semnalul de oprire cădeau jos şi adormeau, nu le mai trebuia nimic. Cu timpul, s-au dezinteresat complet de sănii, acestea deveniseră un fel de prelungiri ale trupurilor lor, nişte monstruoase apendice comune, le trăgeau înainte pentru că existau şi pentru aceasta era raţiunea lor de a fi, nimeni nu se mai întreba ce-o fi în ele şi de ce-or fi trebuind târâte aşa, în neştire. Asta până au apărut cei care susţineau că săniile sunt altarele unor spirite nefaste, ai căror prizonieri deveiserăm cândva, şi că trebuie distruse. Când iconoclaştii s-au năpustit pentru a doua oară asupra zeităţii distrugătoare, au fost spulberaţi la un pas de sănii, fără ca Menna să intervină. „Zeul se apără”, se şoptea noaptea, la adăpostul zidului de gheaţă pe care-l ridicam pentru a stăvili vântul din sud. „zeul poate orice. El este stăpânul şi calea şi tâlcul nostru”.

Capitolul 9

Nimeni nu cunoştea îndoiala care covârşea mintea Marelui Mag. După anii de înflăcărare când tatăl său îl iniţiase în limbajul secret al semnelor, după optimismul şi certitudinile maturităţii, venise vremea îndoielii.

Nu era vorba de neîncredere în El. Marele Mag cunoştea prea bine ereziile care bântuiseră printre Menna de-a lungul anilor, ba chiar, în tinereţe, participase la discuţiile celor care susţineau că tradiţia greşeşte şi că datele care Îi fuseseră oferite spre prelucrare vizau, de fapt, cu totul altceva. Se vorbise despre esenţa lumii, despre Suprema Entitate, despre Logos. Susţineau unii că accederea la Taină se poate face cu ajutorul raţiunii umane, şi că existenţa Lui este inutilă. Toţi aceştia fuseseră lapidaţi, pentru că lipsa unităţii este întotdeauna periculoasă, atât în gândire, cât şi în faptă. Cu mâna lui ucisese, cu ani în urmă, un Mag care susţinea că El se rătăcise de mult în drumurile Sale prin probabil; şi pusese să fie ucis un altul, care spunea că toată munca Lui nu sete decât jocul unui copil sau al unui nebun.

Marele Mag credea că El se află pe drumul cel bun şi că le va aduce mântuirea. Totul nu era decât o chestiune de timp. Şi tocmai timpul începuse să le lipsească. Dacă răspunsul nu va veni în câţiva ani, atunci va veni prea târziu. Îşi amintea cu amărăciune de copiii care zburdau printre sănii la vremea tinereţii lui. Cei câţiva copii pe care îi mai număra acum convoiul erau bolnavi şi apatici; se mişcau cu greu printre ceilalţi, agăţându-se cu mânuţele de hainele celor mari sau de sănii. Nici fiul său nu reuşise să atingă vârsta iniţierii, rămânând printre cei culcaţi în urma convoiului, cu ochii spre cer.

Încrâncenat şi singur, Marele Mag păşea alături de prima sanie. Din când în când, ridica prelata care acoperea terminalul şi privea semnele care se fugăreau pe ecrane; se concentra câteva clipe asupra vânzoleli ininteligibile, apoi renunţa şi, cu un oftat, aşeza prelata la loc.

În spatele lui păşea un popor sfârşit; un popor care nu mai dorea nimic şi pe care doar inerţia şi forţa Mitului îi împingeau înainte.

Capitolul 10

Demult, demult, le-am pierdut pe Shamael.

N-am pierdut în el doar un prieten, ci şi un învăţător. Nu un simplu povăţuitor, ci un iniţiator care s-a străduit să depoziteze în mine întreaga cunoaştere a neamului. Eu i-am cântat cântecele de trecere, pentru că, atunci când l-am găsit, îl troienise zăpada şi doar antenele măştii se mai zăreau din el. Îngheţase. I-am preluat caseta şi masca, i-am coborât trupul chinuit într-o copcă şi-am plecat mai departe. N-a mai rămas din el decât semnul sfânt pe care l-am scrijelit pe zidul de gheaţă.

Continui să merg, înainte, mereu înainte, spre Marele Mag, cel care păşeşte alături de prima sanie.
În zadar privesc prin fantele măştii, aura oamenilor din jurul meu e gălbuie şi pâlpâitoare. Cel cu aura puternică şi roşie, cel căruia să-i înmânez caseta şi masca lui Shamael, nu există. Nu am înjur decât muribunzi.

Sunt multe săptămâni (sau luni, nu mai ştiu, timpul curge acum altfel) de când mi-am părăsit locul meu din coada convoiului, plecând în această lungă călătorie (iniţiere?) spre un ţel care mi se pare din ce în ce mai greu de atins. În tot acest timp, am trecut pe lângă mii de sănii; pe lângă zeci de mii de oameni, înainte, mereu înainte, spre acea primă sanie în care se află terminalul de contact şi alături de care păşeşte singurul om care poate vorbi cu El.

Cred, uneori, că doar dorinţa de a afla Taina mă ţine în picioare. Drumul meu, drumul meu cuprins în drumul Convoiului, are acest unic ţel. Bătrânul acela, unic cunoscător al ultimei Taine, aflat dincolo de perdeaua de viscol, îmi dă puteri prin însăşi conştiinţa existenţei lui.

Cei pe lângă care trec acum au tot mai mult aparenţa unor fantome. Combinezoanele zdrenţuite nu mai ascund trupurile descărnate, vinete, chinuite. Figurile lor s-au uniformizat, pe feţele tuturor văd acea lipsă de expresie care mă speria cândva la cei plecaţi. Acum, oamenii nu mai rămân în urmă, epuizaţi, să se stingă în pace. Acum, cel care se prăbuşeşte e deja mort în clipa în care atinge gheaţa. Îi mulţumesc încă o dată lui Shamael, cel care mi-a întărit trupul dincolo de marginile firii.

Credeam că eu merg din ce în ce mai repede, dar îmi dau seama că ei sunt cei care au încetinit ritmul. De câteva zile. Convoiul abia înaintează. Şi am, din ce în ce mai pregnant, sentimentul apropiatei întâlniri cu miticul bătrân din faţă.
Acum, îl simt. Este undeva, aproape. Acolo, în faţă.

Încep să alerg, strecurându-mă printre oamenii imobili, pe sub cablurile care acum se întreaptă, toate, într-o singură direcţie. Acolo, acolo…

Respir din ce în ce mai greu, simt cum vântul îmi sfâşie pielea feţei, picioarele îmi sunt învelite în blocuri de gheaţă. Dar mă apropii. Mai repede, mai repede…

Îl văd! Sania apare din neguri, cu atelajul ei de douăzeci şi patru de bărbaţi şi toate cablurile converg către ea. Iar alături…
Marele Mag, sprijinit de sanie, priveşte înainte. În faţa lui e zăpada imaculată, neatinsă încă de paşii oamenilor. Şi drumul Convoiului, drum pe care el îl ghiceşte printre neguri.

Îmi aşez masca pe faţă casă mă apropii de el după ritual. Şi încremenesc. Aura Marelui Mag e stinsă. Şi aura nici unuia din magii care îl înconjurau nu mai pâlpâie. Îmi arunc masca şi mă reped către el.

Ochii, deschişi, mai caută încă drumul. Ciudat drum, pentru că privirea lui e îndreptată mai mult spre cer. Şi ghicesc, prin stratul de gheaţă care-i acoperă obrajii, urmele lacrimilor. Ultimele lacrimi, pentru că Marele Mag e mort demult.

Umblu năucit printre bărbaţii morţi în picioare. Îi ating, le dau măştile jos de pe feţe, îi scutur. Degeaba. Alerg de la unul la altul şi nu pot, nu pot accepta adevărul.

Şi deodată, ca un zid ce se prăbuşeşte, năvăleşte peste mine conştiinţa imobilităţii Convoiului.

Buimăcit, mă reazem de sania de alături. Este prima sanie, cea cu terminalul de contact. Smulg prelata de deasupra. E rigidă şi se agaţă în ceea ce se află dedesubt. În furia mea, o sfâşii cu pumnalul. Tastatura consolei, care îmi apare în faţă, e acoperită cu un capac de protecţie sigilat. Deasupra ei, douăzeci şi patru de ecrane care încep să se stingă, în faţa mea, pe rând. Se sting pentru a nu se mai aprinde vreodată. Şi doar pe ultimul, cel mai de jos, continuă să pulseze la nesfârşit semnul magic Hodar.

O pală de vânt mă trânteşte jos şi nu mă ridic. De ce să mă ridic? Stau în zăpadă şi în mine se adună oboseala atâtor ani de zădărnicie. Şi revolta. Revolta care creşte, care mă înăbuşă şi care mă azvârle în picioare. De ce?

Cu pumnii încleştaţi, cu inima zbătându-se nebuneşte, înfrunt furtuna, şi negurile, şi moartea.

Şi atunci…

Furtuna se opreşte, şi negurile se dau la o parte şi în faţa mea, la o depărtare incomensurabilă, apare ţărmul oceanului. E o faleză de granit, înaltă şi puternică, pe care se înalţă, până în ceruri, imensele turnuri argintii din vechile legende.

Zvelte şi strălucitoare, navele strămoşilor mă aşteaptă acolo, pe faleza înaltă de granit. Negurile s-au închis din nou, dar drumul într-acolo a rămas săpat în mintea mea.

Şi nimic nu vă ma putea opri!

SFÂRŞIT

The Simpsons Movie

După cum bine ştiţi, The Simpsons Movie era planificat de ceva vreme, iar cu atâtea trailere, poze, postere şi alte cele, normal că interesul şi nerăbdarea a fost stârnită nu numai în imensa tabără a fanilor, ci şi a celor care au prins decât câteva episoade. Astfel, arhicunoscuţii eroi gălbui se trezesc pe marele ecran, într-o peliculă de 87 de minute, semnată de David Silverman – de asemenea, producătorul seriei The Simpsons – cu un plot amuzant, personaje ilare şi o coloană sonoră de toată frumuseţea.

Povestea începe atunci când Homer poluează accidental lacul orăşelului Springfield şi este nevoit să înfrunte EPA-ul în frunte cu directorul supra zelos al acesteia. În acelaşi timp, el este nevoit să ţină familia unită şi să evite distrugerea totală a Springfield-ului. Desigur, cum ne-a obişnuit fiecare episod, situaţiile ridicol de amuzante nu vor lipsi deloc, cu atât mai puţin dialogurile cauzatoare de dureri de burtă (ce se trag de la râs, desigur), iar ca un bonus, cei care cunosc limba engleză destul de bine se vor distra copios, deoarece unele poante chiar nu se pot traduce.

Vom întâlni în film aproape toate personajele din serial: de la Homer şi Bart la Moe şi Mr. Burns, toţi păstrându-şi şarmul şi umorul. Filmul este recomandat atât copiilor cât şi adulţilor, cei din urmă sesizând cu uşurinţă numeroasele aluzii la religie, politică sau societate. De fapt, cam tot filmul pe chestia asta se concentrează. Putem considera cu mare uşurinţă că pelicula e o imensă satiră la adresa guvernului Statelor Unite ale Americii, expunând mult mai multe decât ceea ce e la suprafaţă, iar cei cu neuronul format vor sesiza degrabă lucrul acesta.

Printre toate glumele şi ghionturile aplicate subtil, există şi o mână de momente oarecum emoţionante. Puţine, nu multe, că ce-i mult strică, iar în cazul filmului chiar mă întreb oare cum au reuşit producătorii şi scenariştii să înghesuie un posibil scenariu, având în vedere multitudinea de personaje implicate. Iată că s-a putut, deşi toată acţiunea pare grăbită cam mult, lăsându-te cu destule întrebări. Deşi nu deranjează foarte mult, ar fi fost binevenită o peliculă de 140-170 de minute.

The Simpsons Movie te va ţine pe scaun toate cele 90 de minute, îţi va induce stări grave de râs şi te va pune oleacă pe gânduri. Filmul e un must-see şi nu trebuie ratat pentru nimic în lume, atât de fani cât şi de amatorii de comedii inteligente. Chiar dacă acţiunea frenetică şi fără sens, cu personaje ce se rănesc aiurea e pe placul tău, tot la The Simpsons Movie ar trebui să te îndrepţi. De toate pentru toată lumea!

9/10

Alex Gorcea