Întrebări

De când mă ţin minte? Aveam vreo doi sau trei ani – dar ce înseamnă un an? – şi trăiam într-un vis – în visul cui? Îmi amintesc mai bine mai ales senzaţiile tactile, pe care le retrăiesc şi acum cu intensitate şi uneori cu înfrigurare. Niciun miros, cât de slab nu pătrundea până-n acel loc. Sunt sigur de asta.

Sub mine se afla o materie foarte fină, chiar delicată, ceea ce înseamnă că s-ar putea să fi fost şi vie. Ea să mă fi născut adăugându-mă cu neţărmurită dragoste celorlalte făpturi? Sau să fi fost nisipul fin şi cald al unei plaje, purtat de vânt, insinuant, ajutat astfel să mi se strecoare printre degetele mele frumoase şi firave, de la mâini şi picioare, în timp ce mă jucam fără griji, nevinovat, un fiu al lumii şi al luminii, întins pe burtă, captivat de mare descoperire a trecerii timpului? Să mă fi înfiorat senzaţia şi căldura rostogolirii firelor de nisip, şi să-mi fi ţinut respiraţia de teamă să nu tulbur încântarea neasemuită ce mă cuprinsese, de teamă să nu se sfârşească beatitudinea nemaiîntâlnită ce pusese stăpânire pe mine? Să fi crezut că ar putea veni cineva, un altul, un străin, un necunoscut, un curios, puternic, lent în mişcăr, care să mă certe în câteva vorbe, puţine, pentru greşeala de a fi distrus vraja înălţătoare a unui univers în formare, eu cel neîndemânatic, cel conştient, şi să-mi rănească sufletul sensibil, neobişnuit cu altă fiinţă în afară de mine însumi?

Sau poate întins pe burtă înotam spărgând alene oglinda unei ape, maternă în devotamentul îmbrăţişării ei perfecte – dar, ciudat, nu-mi amintesc delocde nici un ţărm. Ar fi reprezentat certitudinea, dovada de la care ar fi pornit orice demonstraţie. Când vreau să înţeleg am nevoie de un fundament; întreaga mea experienţă, pentru a extrage ceva din tine – vai ce grosolan vorbesc – pentru a-ţi afla supremul sens, ultimul pe scara bâjbâielilor, am nevoie de un cadru, de un sistem de referinşă, chiar greşit şi neadecvat, de un ţărm şi o ţărmuire, chiar şi în înaltul cerului, printre stele. Prietene, voiam să ţi-l arăt, şi chiar să ţi-l împrumut de când mi l-ai fi cerut pentru că ştiu de când aştepţi neînduplecat. Ai mizat tot ce-ai avut pe această carte: o viaţă şi un sistem planetar. Dar el nu se află în memoria mea şi va trebui să caut altceva; un fleac năstruşnic? Să-l inventez deodată, prin generaţie spontanee, sau să trudesc îndelung şi cu migală, plin de umilinţă recunoscătoare, ori mai degrabă m-ai îndemna să-mi cercetez încă o dată ungherele întunecate şi părăsite, de mult neumblate, cu aer stătut şi imagini idilice, ale memoriei mele matusalemice?

Într-o parte a mea se afla un perete înclinat, foarte înclinat. Aproape un tavan înclinat? Pe măsură ce creşteam, trupul meu fizic, ce nu putea să stea decât singur într-un spaţiu oarecare, nu mai încăpea de umflat ce era, creştea încontinuu şi mă îndepărtam cu mii de regrete, suspinând, tot mai mult de locul geometric al originii mele, intersecţia peretelui cu planul orizontal. Seara când mă culcam – înainte de a adormi şi de a visa minunăţii de nedescris, de nu ţi-ar ajunge o viaţă pentru a te bucura deplin – cu fruntea rezemată în perete şi cu bărbia înfiptă în acel aluat cosmic, încercam cu mâna întinsă, până nu mai puteam de durere, să mă întorc pe linia pură a copilăriei mele. Nu izbuteam şi mă lăsam doborât de disperare şi nostalgie, fără pic de mândrie? Lacrimile-mi şuroiau pe obraji picurând la picioarele mele. Cum voi fi îndurat toate acestea, sărmană şi firavă fiinţă ce era pe atunci?!

Dorinţa şi aşteptarea necurmată de a mă întoarce cel puţin pentru scurt timp pe locul naşterii mele, şi mai ales credinţa asupra dreptului ce-l aveam, nu mi-a dat pace. Să fi dorit aceasta într-adevăr fiecare pătricică din mine, ca pe un lucru minunat, plin de promisiuni încântătoare, trepte ale fericirii sau să fi fost nimic mai mult decât o teamă de copil răsfăţat de natură, neştiutor într-ale vieţii?

După o noapte plină de euforie, când am visat tot ceea ce mă înconjura supus voinţei mele, într-o zi mă voi fi simţit destul de puternic şi la minte şi la trup pentru a pune în aplicare, ghidat de impulsuri năvalnice, un gând de mult pitit, care urma să ducă la împlinirea dorinţei mele celei mai fierbinţi? Mă lăsam ros şi chinuit până la durere, buimac de teama sacrilegiului nemărturisit ce-l plănuiam. Căutam o ieşire, nu doream să se întâmple ceva ce în mine speram cu sufletul la gură, aşteptând doar clipa potrivită.

Să mă fi simţit într-o zi ca şi cum Steaua Polară se mutase-n mine? Mă voi fi ridicat atunci plin de curaj şi de ambiţii, venise doar vremea mea şi a adevărului meu, voi învinge şi voi câştiga tot ce este pus în joc. Mă voi fi proptit atunci în stânca ce se boltea nesfârşită deasupra mea ş mă voi fi opintit icnind de răsunase tot ce fiinţa, tot ce cerul nevăzut cu stelele bănuite prin calcul îndelungat alfalte dincoo de imensa piatră ce mă prăvălea neîncetat? Bolovanul să fi fost nesimţitor, ceva amorf, zăcând în întrupare?

Gându-mi tainic reuşi să-l urnesc puţin, cât o fărâmă în raport cu universul, să-l rotesc pe linia primei mele fiinţări, mărind de-o palmă, două, trei – dar ce este o palmă? – spaţiul drumului spre locul drag, învălui în cumplită aşteptare.

S-a întâmplat atunci să se pună în mişcare şi universul să mă ia drept unic martor. Să fi fost prea tânăr şi să nu fi înţeles uimirea ce se petrecea, de-i zicea mecanică cerească? Stânca ce din neclintirea nemăsuratului mă acoperea – chiar dacă o vreme doar ca posibilitate – se rostogoli, dar nu prea departe, c-am ajuns-o dintr-o săritură.

Locul de mult dorit, subiectul visurilor mele adolescentine, nu mai era de recunoscut, nicio urmă, cât de slabă, nu rămăsese, dispăruse în neant. Trecusem peste el, copil superficial! Singura mea certitudine, stânca, se dovedise a fi mincinoasă. N-am fost disperat, doar dezamăgit.

Ştiam ce căutasem? Libertatea? Era la un pas, nu trebuia decât să mă hotărăsc şi stelele s-ar fi ivit deasupra mea cu licăritul lor misterios, dar dacă voiam, puţin mai încolo, le-aş fi găsit şi imobile, ferecate în distanţe de nestrăbătut. Sau mă căutasem oare pe mine, şi acum orice posibilitate de a mă înţelege de-adevăratelea se pierduse pentru întotdeauna?

Iată întrebări la al căror răspuns am timp de gândire o viaţă stelară.

Publicat în:  on iulie 30, 2007 at 2:59 am Comentarii (2)

Firestorm

Pentru proiectul acesta am pierdut o noapte, pentru a fi sigur că mă voi trezi înainte de răsărit. Pe la 05:30 m-am postat pe-un pod şi – ignorând maşinile care mă claxonau şi şoferii care se holbau nedumeriţi – am stat vreo jumătate de oră. Pot să spun că sunt foarte mândru de el şi că vechiul meu GX29 încă mai face faţă. Fericire!

Ţin să precizez că dedic proiectul Firestorm unei persoane cu totul speciale, Lucia Asanache, care mi-a oferit sprijinul moral necesar pe parcursul celor 8 zile în care am fost la o distanţă considerabilă unul de celălalt, şi deşi nu ne-am văzut de o săptămână şi o zi, o iubesc tot atât de straşnic ca-n prima zi. De fapt, chiar mai mult.

firestorm.jpg

firestorm-2.jpg

firestorm-4.jpg

firestorm-1.jpg

firestorm-3.jpg

firestorm-5.jpg

firestorm-6.jpg

firestorm-8.jpg

firestorm-9.jpg

firestorm-10.jpg

firestorm-11.jpg

firestorm-7.jpg

Publicat în:  on iulie 15, 2007 at 7:31 pm Comentarii (5)

Restu-i… şpagă

Cuvânt înainte
Povestirea ’ceasta trebuia s-o scriu pe data de 13.06.2007. Sincer, nu mai ştiu de ce n-am scris-o, dară acum am regăsit-o prin posturile salvate în mod isteţ de către simpaticul WordPress.

Iacătă, mai deunăzi m-am trezit în tren (3002, personal), în drum spre Bucureşti. Scopul şi durata vizitei: încurajarea Luciei pentru examenul Cambridge (CPE) – cu ocazia asta dorind să-i urez succes din toată inima, deoarece mâine îl dă (n.r.: 14/06/2007) – durata fiind de vreo 4 zile.

Toate bune şi frumoase. Desigur, în năloaga ‘ceea de oameni, nu puteai să respiri. Cel puţin în compartiment (unde geamul era închis) era ca-n cuptorul dracului însuşi. CFR-ul nu m-a atras niciodată, însă fiind un mijloc de transport relativ ieftin, m-am conformat de fiecare dată. După cum bine ştim, multe persoane merg cu “naşu’”, ba cu un leu, ba cu o milogeală, ba cu o plângere de milă, cum oi da-o, cum oi învârti-o, tot scoţi banii din adâncurile întunecate ale buzunarelor goale. Deh, ce să-i faci, n-ai luat bilet, ai întârziat, pierdeai trenul, asta e… tragi ponoasele acum.

O scenă demnă de filmele cu neghiobi s-a petrecut în aista tren în care ne târam trupurile jinduitoare după răcoare. Cum noi zăboveam în compartiment, afară – chiar în faţa uşii – stătea o doamnă vădit obosită sau îngrijorată. N-am dat mai multă atenţie decât cerea şi mi-am continuat conversaţia cu Lucia. N-au trecut nici trei minute că apare controlorul: un domn rotofei, cu chipiul aiurea aşezat dincolo de creştetul capului, hainele fiindu-i mozolite de sudoare şi de uleiul de Dumnezeu ştie unde.

- Biletele la control vă rog, spuse el cu un glas borcănat în timp ce-şi freca cu semeţie mustaţa deasă şi năclăioasă.

Desigur, toată lumea urmează ordinul şi scoate biletele. După ce le priveşte pe toate, părând interesat, înhaţă capsatorul lucios cu degetele-i slinoase şi purcede a face ce ştie el mai bine: perforarea sistematică şi minuţioasă a biletelor de tren (găurire de cartoane). Fericit, domnul iese afară – am uitat să precizez că doamna aceea îi făcuse semn să controleze mai întâi compartimentul – şi începe a discuta cu doamna. Acum, nu ştiu sigur ce-au discutat, fiindcă în afară de gesticulări semi-frenetice nu se percepea nimic. Probabil erau de vină geamurile acelea impenetrabile de către sunet… sau zgomotul infernal, depinde din ce unghi privim (sau ascultăm). Din senin, doamna se potoleşte şi scoate repede din buzunar o hârtie de 5 lei. Era clar: şpagă, şperţ, mituială, mâzdă, ruşfet, sfănţuială, îi puteţi spune cum doriţi, tot dracu’ ăla era. Întâmplarea asta nu m-a făcut să sar ca ars de pe scaun (deşi scaunele acelea din “aproape-piele” chiar îmi pârjoleau dosul la cele 40º C). Cu mult calm, controlorul acceptă foicica lucioasă de-un mov albăstrui şi o bagă fără jenă în buzunarul de la piept. În clipa următoare, însă, cu mâna cealaltă scoate din buzunarul stâng de la pantaloni un mănunchi verde de bancnote de un leu. Numără atent trei hârtii şi i le înmânează doamnei. Aceasta îi mulţumeşte politicos, dând din cap, iar controlorul zâmbeşte, ivindu-şi dantura galben-negricioasă.

Eu rămân perplex în timp ce Lucia îmi observă faţa palidă. Nu ştiam ce să fac, să fiu şocat sau să râd. Până la urmă m-a pufnit râsul. Ei, aista lucru, pe cinstea mea, n-am mai văzut! Rest la şpagă. Sfinte Sisoie şi Maică Precistă, apără-ne de şoduri d-aistea, că nu ne stă bine miraţi-proşti. Nu mă mai sinchisesc să-mi sforţez cugetarea, căci mare-i grădina Domnului şi plină de pomi.

La bulivard, şpăgar, la bulivard!

NOTĂ: Ţin să precizez cât de bine m-am simţit acele 4 zile petrecute în Capitală. Am avut parte de vreme frumoasă (eh, cu olecuţă de grade peste normală), companie extraordinară şi distracţie de milioane. Sărut mâna, coniţă Lucia.

Publicat în:  on iulie 14, 2007 at 6:07 am Scrieti un comentariu

Free porn!

Huge cock ‘n wet pussy.

Metodă parşivă de a atrage trafic.
De ce?

  • Pentru că pot.
  • Pentru că nu mă doare de ce zic ocazionalii onanişti.
  • Pentru că filmele porno româneşti sunt de tot căcatul.
  • Pentru că Orbit nu mai e ce era odată (vezi Orbit Professional).
  • Pentru că Richard Pryor a murit.
  • De tot.
Publicat în:  on iulie 13, 2007 at 4:09 pm Scrieti un comentariu

Analiză rectală

Dragi blogo-spectatori şi/sau internauţi (inter)dependenţi,

Săptămâna aceasta, Institutul de Analize Rectale (IAR – da, iar) a ales în vederea unei minuţioase cercetări, videoclipul supranumitului Florin M. Minune (alias Florin Maimuţă), şi anume “Pumnii mei, minte nu are

Observaţi, desigur, profunzimea cu care autorul tratează această mirifică operă: “Pumnii mei, minte nu are“. Dacă ar fi ales o abordare clasică de gen: “Pumnii mei nu au minte” sau “Minte n-au pumnii mei“, impactul pantagruelic asupra neuronilor (neuronului) ascultătorului nu ar fi într-atât de incomensurabil. Evoluţia acestui videoclip impresionează prin zevzecia specifică genului, o antologie neverosimilă de sforţări emoţionale ce evocă intensitatea psihologică la care este supus ascultătorul împreună cu neuronul/neuronii (este imperios necesar să nu depăşească 5) săi.
Constatăm, fără îndoială, uluitorul talent actoricesc împreună cu versurile aferente, ce vor fi analizate după cum urmează:

Pumnii mei minte nu are,
Bate tot ce-i stă în cale[...]

Aici putem observa cu dibăcie ce-a dorit autorul să transmită: frustrare pură. Probabil că în copilărie a fost abuzat de un unchi beţiv şi homosexual, iar această experienţă a creat furia interioară ce-l domină acum, însă creând un mediu perfect pentru exaltare spirituală. Dezacordul se datorează, desigur, stresului, dar şi dorinţa abstracizării, deoarece este categorică prezenţa abstractului într-o minte atât de netedă (vezi “Tabula rasa“).

[...]Sunt şmecherul cel mai tare,
Badigard la firmă mare[...]
Intuiţia ne spune iarăşi că lipsa aproape totală a materiei cenuşii este compensată de către slujba deţinută cu mândrie neghiobească (BADIGARD eng. BODYGUARD = s. gardă de corp, – fig. peior. - gorilă). De aici se poate evidenţia şi simplitatea ineptă a individului, având în vedere că acest loc de muncă este vânat de mulţi alţi intelectuali (precum subsemnatul) ai vremurilor moderne. Astfel aflăm dintr-o sursă de încredere care sunt condiţiile de angajare: “minim studii gimnaziale” şi “condiţie fizică bună“. Mirobolant!

[...]Mi se spune Pentium patru,
Da’ mi s-a ars integratu’[...]
În cazul de faţă, este imperios necesar a ne întoarce la analiza primelor două versuri. Aici vedem cum copilăria (expandabilă până la 30 de ani) evocă o perioadă grea a individului. Datorită unchiului beţiv, pedofil şi homosexual, individul a avut probleme de socializare, astfel, retrăgându-se astfel în lumea fascinantă a computerelor. Din nefericire, tristeţea şi suferinţa spirituală şi psihică a individului este reflectată şi comparată tot cu universul computerelor, iar după cum putem vedea, această durere interioară se răsfrânge prin construcţia: “mi s-a ars integratu’” (ex: “O omor şi pe mă-ta şi pe tine, căcat mic cu ochi ce eşti!” – “Tată, nu da, mi s-a ars integratu’, te rog!“).

[...]Dacă mi-ai călcat pantofu’,
Îţi rup faţa, îţi sparg botu’[...]
O remarcabilă grijă pentru ţinută este evidentă aici. Desigur, funcţionarea deficitară a singurului neuron nu îi permite individului să facă apel la diplomaţie, şi astfel este nevoit să recurgă la una din cele mai primare acţiuni ale omului, cunoscute încă din Neanderthal: ciomăgirea (a se citi “violenţă“). Privind prin prisma individului, violenţa gratuită nu este pe-atât de inutilă pe cât ne-ar părea nouă, oamenilor normali. Dimpotrivă, aceasta este inteligent canalizată pentru a nu păta imaginea fizică a acestuia. Diplomaţie prin ciomăgire!

[...]Nu te pune cu nebunu’
că rup în tine plămânu’[...]
Un vechi proverb spunea că “o mare călătorie începe cu un mic pas“. Aici nu se aplică şi nu are nicio legătură cu nimic, dar am crezut de cuvinţă că va face analiza să pară mai inteligentă. În schimb, sesizăm o schimbare stranie de comportament. Se pare că individul îşi îmbărţişează, în sfârşit, adevăratul ego! Pe lângă lipsa circumvoluţiunilor, acesta îşi declară liber nebunia, însă nu înainte de a demonstra uimitoarea forţă brută pe care acesta o deţine. S-a dovedit ştiinţific că ruptura pulmonară este aproape imposibilă, organele fiind protejate de cavitatea toracică, însă individul se pare că poate penetra indestructibila carapace şi rupe plâmânul ca pe-o cutie de Zuzu (există câte-un pic de zuzu în fiecare!).

Exemplele ar putea continua desigur, la nesfârşit. Astfel, concluzionăm că această hrană pentru craniile goale ale maselor se poate încadra în specia “excrementus-lalaya“. Într-o lume a neghiobiei, există astfel de oameni incredibili care ne ajută să trecem mai uşor peste necazurile cele de toate zilele. Mulţumim pentru îndobitocire, Florin M. Minune (alias Florin Maimuţă)!

Iată, încă un caz rezolvat de IAR (da, iar!!). Până data viitoare, ţineţi aproape (post-copyright Antena 1)!

Publicat în:  on iulie 12, 2007 at 1:16 am Comentarii (2)

Propagandă anti-ceva

Iacătă m-am trezit în faţa unor postere de propagandă de prin al doilea război mondial. Nu m-am putut abţine: am pornit Photoshop-ul şi iată ce-a ieşit din ele.

asta-i_inamicul.jpg   books.jpg   finger.jpg   linux_user.jpg   poster105.jpg   shut_up.jpg

Publicat în:  on iulie 10, 2007 at 9:44 pm Comentarii (1)

Recviem pentru gladiatori

Lumea în care trăim pare să devină din ce în ce mai crudă pentru cei care sunt uitaţi de întreaga lume şi îşi târăsc mizerul trai prin aceasta. Lumea în care trăim i-a aruncat la gunoi şi i-a abandonat. Lumea în care trăim îi pedepseşte zilnic pentru simplul fapt că se încăpăţânează să moară. Lumea în care trăim nu-i primeşte, ci îi reneagă. De fiecare dată când trecem în grabă, nepăsători pe lângă aceştia, rupem o bucată din speranţa lor, din firul de care mai atârnă viaţa acestora. Da, viaţa… acest amalgam de tristeţi, bucurii, sacrificii, dăruiri, sentimente, trăiri, ce nouă ni se pare uneori prea greu de suportat. Tot ceea ce ne înconjoară, prieteni, familie, casă, masă, pentru ei sunt simple secătuiri ale unei vieţi demult apuse. Nici amintiri nu mai au, fiecare înapoiere în trecut sfredelind câte puţin viitorul ce va să vină, iar fiecare căutătură în viitor fiind goală.

Ei sunt oamenii “de jos”. Sunt nefericite statistici imprimate sec pe o hârtie dosită pe undeva într-un dosar uitat de lume. Sunt cei care, deşi sunt etichetaţi drept probleme, sunt lăsaţi tot acolo, numai clintiţi puţin să nu ne deranjeze pe noi ceilalţi. Ei sunt adevăraţii eroi ai vieţii. Ei sunt cei care ar trebui să poarte numele de luptători. Ei sunt cei care continuă să trăiască, deşi li s-a luat acest drept. Ei sunt cei care ar trebui să ne înveţe pe noi să trăim.

Ei sunt viaţa. Ei definesc viaţa, nu tu, nu eu, nu nimeni, ci ei. Adevăraţii războinici.

Publicat în:  on iulie 6, 2007 at 3:14 pm Comentarii (2)

Pro antiblog

Am întâlnit şi români fericiţi. Dar sunt prea puţini sau prea beţi morţi ca să vorbim despre ei. Pe de altă parte, am întânit români pesimişti, precum fantoma, alias Teodor Cioacă. În Antiblogul său, sfredeleşte cu o dibăcie ieşită din comun aproape toată realitatea cunoscută de noi. Aici nu există sfârşituri fericite, poveşti cu floricele şi istorisiri simpatice. Domnul Cioacă ne serveşte cu o porţie crudă de viaţă aşa cum este ea în momentele cele mai nefaste. Frumos!

Jos pălăria, domnule Cioacă!

Publicat în:  on iulie 5, 2007 at 11:44 am Comentarii (2)

Roz-românesc

Printr-o stranie coincidenţă, nenorocul a făcut ca toţi cei care se uită unii la alţii aruncându-şi priviri inteligente şi sclipitoare, să fie născuţi în acelaşi loc, recte spaţiul “Carpato-Danubiano-Pontic-Bulgaro-Ruso-Americano-Germano-
Înjunghiato-pe-la-spate”.
Prin aceeaşi coincidenţă sumbră, toate specimenele de mamifere sugătoare de fonduri europene se asemuiesc între ele. Iarăşi, coincidenţa face ca nimeni să nu priceapă nimic, deşi toţi aprobă fericiţi din cap.

În spaţiul mai sus menţionat se pot găsi şi specimene rare precum uliul cu barbă mare (Becalicus-Războinicus-Luminus), cocoşul chel de cârciumă (Băselyx-Şpriţus) sau mai puţin cunoscuta capră galbenă nebună (Vadimus-Medicamentus-Iluminati). Prin toate aceste specii superbe, găsim şi mult prea cunoscuta galinacee rahitică Românicus-Înfometatus-Jefuitus-Prostitus, ce se poate dibăci pe toate drumurile moderne europene prăfuite şi petecite din loc în loc în stâlp în pasaj.

Departe de agitaţia naţională şi ţărănească, bufniţa cu stea în frunte (Iliescus-Brutus) vegheză cu ochi de sticlă asupra rezervaţiei, cu un rânjet parcă desenat pe faţa inexpresivă şi mereu pusă pe şotii care mai de care mai delapidatoare şi revoluţionare. Alături de acesta, cocostârcul saşiu (Geoanix-Mormolocus) veghează asupra stăpânului cu ochi sticloşi, scoţând sunete de supunere fericită, un plescăit monoton însoţit de o miorlăire îndelungată.

Da, stimate galinacee proaste şi nătânge ale mult prea naturalei rezervaţii România, stiuaţia prezentă e o situaţie demnă de Zoo. Sau pădure, depinde câte din cele 4 clase primare aţi terminat. Situaţia e de-un roz-românesc, adicătălea ne lăfăim în troaca porcilor. Nu ne place cum trăim, da’ lasă, că dacă facem ceva, se supără ăl de sus pe noi şi ne bagă într-un rahat şi mai mare (dacă aşa ceva mai este posibil, la nivelul actual de răhăţire de 10 pe scara Cacatos). Nu care cumva să ne sculăm din mizerie şi să căutăm ceva mai mult decât viermii culeşi cu mare trudă din pământ, că Doamne-Fereşte!, poate ne deşteptăm. În contextul actual al răhăţimii, prost = cul, deştept = ‘zda mă-sii de tocilar, bogat = cul, merţan = bemve – că oricum nu ştim ce maşină ne-a luat tăticu’ de op’şpe ani ca să claxonăm gagici de pe stradă că suntem băiat de băiat, dară avem decât opt clase.

În situaţia actuală de roz-românesc, nu-mi rămâne decât să vă ordon:

Galinacee proaste şi chioare, mâncaţi viermi în continuare!

Publicat în:  on at 12:59 am Scrieti un comentariu

La căpcăunul lădudat nu te duci de multe ori cu sacul

Shrek al Treilea” a fost lansat şi la noi în ţară cu o mică întârziere (desigur) faţă de America de Nord. Nu am fost la premieră, nu prea m-a interesat, nu am fost impresionat de trailere sau teasere. Printr-o platonică întâmplare, am făcut rost de film înainte de lansarea în România, respectiv Ploieşti, că de… români suntem. Nu am un răspuns pusăitor pentru care mi-am irosit 92 de minute din viaţă. Nici măcar un răspuns la întrebarea: “Cum?” n-am. M-am găsit în faţa monitorului, căscând cu o poftă de căpcăun.

În 2001, când prima parte a trilogiei Shrek a fost lansată, a avut un succes răsunător şi a fost, într-adevăr, un film de animaţie foarte bun, atât încântător şi minunat pentru copii cât şi inteligent şi amuzant pentru adulţi. În 2004, partea a doua a ridicat sprâncene printr-un story nou şi inovativ, cu multe referinţe amuzante din viaţa reală. Stop. Aici trebuiau să se oprească producătorii. Mai departe aştepta calmă, prăpastia. DreamWorks nu s-a sinchisit să se uite-n spate şi au dat înainte, poticnindu-se exact pe buza prăpastiei. Ceea ce trebuia să fie, în 2007, “Shrek The Third“, un pas înainte atât din punct de vedere vizual cât şi din punctul de vedere al poveştii, personajelor şi acţiunii, s-a transformat într-un spectacol de lumini şi fum scump, fără formă şi fond.

În partea a treia a seriei, nu îl vom revedea pe Shrek, căpcăunul vesel şi pus pe şotii din prima parte, ci un mosntru verde cu glume răsuflate, dur şi agresiv, ce nu va fi sub nicio formă pe placul copiilor. Donkey (alias Măgăruşul, în varianta dublată în Română – vom discuta mai jos despre asta) e un… măgar, nicidecum nebunaticul şi simpaticul Eddie Murphy din primele două filme, iar Antonio Banderas se screme prea mult (scuzaţi cuvântul nepotrivit “mult”) în rolul de Puss in Boots. Un lucru interesant şi amuzant în acelaşi timp este faptul că Justin Timberlake (Arthur) şi Cameron Diaz (Fiona) n-au schimbat nicio replică în film. Să fie relaţia, să fie norocul, să fie scenaristul prins cu mâna-n buzunarul lui Justin? Cine ştie.

Povestea răsuflată din partea a treia încearcă să ne smulgă un neuron şi să-i dea palme să se trezească, în timp ce se străduie să ne ţină ochii pe ecran. Regele ţinutului Far Far Away moare şi următorii succesori la tron sunt Shrek şi Fiona, numai că Shrek refuză şi purcede în căutarea vărului lui Fiona, Artie (Justin Timberlake) – un adolescent mult prea complexat – ce ar putea fi un rege potrivit pentru ţinut. Între timp, Shrek află că va fi tată, însă nu prea se împacă cu ideea. Mişcarea frenetică a poveştii te aruncă de colo-colo, fiind o scuză penibilă pentru calitatea imaginii, vizibil îmbunătăţită, odată cu evoluţia tehnologiei.

Poveste fumată, dialog jenant şi personaje complet nedezvoltate. Asta vă aşteaptă în partea a treia a celebrului şi mult prea lăudatului căpcăun verde. În plus, veţi avea şansa să vedeţi pelicula şi dublată în limba română. Desigur că nu mai are niciun farmec, însă şi în română au existat câteva situaţii simpatice şi amuzante (“extra-căcăcios” – prietenii ştiu de ce).

5/10

Publicat în:  on iulie 3, 2007 at 9:28 pm Comentarii (5)