Adevăr grăieşte gura WC-ului

„Foaie verde de susai,/Creşte nivelul de trai/Ca p… după f…i”.

Această strigătură se putea citi pe vremea „odioasei dictaturi”, scrisă cu pixul pe peretele unui WC public. În ciuda vulgarităţii lor, cuvintele exprimau un adevăr social cumplit.

 Tot atunci şi tot pe uşile sau pereţii WC-urilor publice erau mâzgălite tot felul de distihuri pe care astăzi le-am numi sloganuri publicitare: „Ciocolata Veronica/Face mică găurica” sau „Ciocolata Postăvaru/ Face p… ca şi paru’”, sau „Vinul roşu de Segarcea/ Face p…zda harcea-parcea” etc. Găseai şi antireclame: „Apa minerală Hebe/ Face p…a ca de bebe” sau „Moarte sigură cu cobra/ Dar mai sigură cu Mobra” etc. Nici informaţiile din versuri despre viaţa sexuală din căminele studenţeşti nu lipseau: „În căminul medicinii/ Te poţi f… cu străinii”, „Din căminul de chimie/ Poţi să iei blenoragie”. Era vremea defulărilor sociale şi sexuale în versuri underground. 

METAFIZICA BUDELOR

Cum pe vremea acea nu exista internetul, iar de tipărit nici nu putea fi vorba, suportul de comunicare era WC-ul, mai exact cele patru laturi ale cabinei. Venea „publicul ţintă”, rezolva problema, mai citea, se mai informa… Avantajul faţă de internet era faptul că, dacă accesarea acestuia nu este obligatorie, cea a WC-ului era, este şi va fi. Ceea ce a determinat în zilele noastre, transformarea vespasianelor de lux din localuri în spaţii publicitare. Îndrăzneala acestei iniţiative îi aparţine firmei de publicitate OOOPS Media.

Toate acestea rezumă doar aspectul psiho-social al „metafizicii WC-urilor”, dacă-mi este permisă formularea. Există însă şi o problemă de limbaj, care nu este atât de simplă pe cât pare. Prima observaţie referitoare la textele „publicate” în WC-urile publice ar fi că vocabularul este suburban, deşi nu lipsit de plasticitate şi chiar subtilitate. Ce este însă limbajul suburban şi cine trasează bariera între urban şi suburban? Recent, tot într-o cabină de WC, cineva a scris cu makerul următoarea frază: „Toată lumea face m…e, depinde la ce capăt al p… te afli”. Am găsit-o şi pe internet, nu ştiu cine a început… Dincolo de conţinutul obscen, formularea este cât se poate de adecvată, iar umorul e modern şi „trendy”, în genul „legilor lui Murphy”. 

„S-A ÎNTORS LUMEA CU CURU-N SUS, BĂ!”

Nu e cazul să avem prejudecăţi în privinţa vocabularului limbii române. Cuvintele în sine nu sunt vulgare. Ele denumesc sau indică. Indiferent că spunem p…ă sau penis, c…r sau anus, p…zdă sau vagin, c…t sau fecale, ele, cuvintele, se referă la acelaşi lucru. Tot ceea ce există trebuie să aibă o denumire. Şi, totuşi, chiar şi în acest comentariu despre cuvinte intervine autocenzura. Au vreo vină cuvintele? Are vreo vină ceea ce există, că există? Indiferent dacă lumea a fost creată de Dumnezeu sau a apărut la întâmplare, dictonul latin „naturalia non sunt turpia” (cele naturale nu sunt vulgare) rămâne valabil. Atunci cine greşeşte? Este morală cenzurarea naturii şi a cuvintelor?

A doua observaţie în legătură cu folclorul WC-urilor este, cel puţin în cazurile menţionate, corectitudinea gramaticală. Ceea ce înseamnă că limbajul suburban vide din zona urbană, ca să zicem aşa, adică de la oameni cu oarecare şcoală. De altfel, aproape toate aceste „texte” sunt depozitate acum pe internet, alături de multe inovaţii recente în domeniu. Iar internetul, nu-i aşa, presupune şi el o oarecare afinitate cu cultura. În WC-uri, ca şi pe ziduri, garduri, geamuri, uşi de lift, stâlpi, capote de maşini, din tot acel folclor, mai mult sau mai puţin inspirat, a rămas un singur cuvânt: M…E. Acest panaceu lingvistic simplifică toată cazuistica, reducând-o la nivelul primului sistem de semnalizare. Nici tu subiect, nici tu predicat, atribut sau complement, iar de ritm şi rimă ce să mai vorbim?… Vorba lui Marin Sorescu în „La lilieci”: „S-a întors lumea cu curu-n sus, bă!”. 

EPILOG

Dacă-i şopteşti unei femei, în intimitate că vrei s-o f…, s-ar putea ca ea să se simtă măgulită de dorinţa ta. Dacă i-o spui cu voce tare, într-un loc public, te poţi trezi cu două perechi de palme. Şi pe bune dreptate, căci ai încălcat o convenţie socială, iar dorinţa ta a devenit insultă. Sau, alt exemplu: o femeie goală este ceva minunat, dovadă picturile celebre cu nuduri. Nimeni nu spune că sunt vulgare. Dar o femeie goală pe stradă este arestată imediat sau e dusă la Spitalul 9. E normal să se întâmple aşa, căci şi ea a încălcat convenţia. Totul se reduce, deci, la convenţie şi context. În cazul cuvintelor obscene („buruienoase”, cum le „alinta” Creangă), problema se pune oarecum similar, conform codurilor de comunicare impuse de societate. Şi dacă tot l-am pomenit pe Creangă, aş propune, ca răspuns la toate întrebările formulate aici, următoarea analogie: există flori de grădină şi buruieni, aşa cum există cuvinte alese şi vorbe de rând, dar e rău când pălămida sufocă florile…

Şi, totuşi, un artist ar spune că o femeie goală pe stradă e un miracol. Arta operează însă cu alte coduri.