EU l-am ucis!
Stau pe banca veche, cu vopseaua roasă, îmi ţin capul în pumni, tâmplele îmi ard. Încerc să tac. Îmi relaxez - mă străduiesc cel puţin - muşchii maxilarelor, toate gândurile vorbite induc contracţii infinitezimale ale muşchilor maxilarelor şi ale limbii. Şi reciproca este adevărată. Poţi domoli clocotul din creier odihninu-ţi limba. O buclă simplă, una dintre miilede bucle care, compuse, dau ceea ce numim realitate. Pe banca alăturată chicotesc două fete. Sunt tinere, curate, îmbrăcate la fel, bluze albe, fuste roz. Mi-e frică să privesc înspre ele.
A început de dimineaţă. M-am gândit la Bătrânul Scriitor, am dorit să stau de vorbă cu el, a sunat telefonul. “Alo, sunt Bătrânul Scriitor, vreau să ne întâlnim, am nişte cărţi pentru tine, am nişte idei pe care numai tu le poţi duce la bună înfăptuire. Când treci pe la mine?…” Nu m-am speriat, mi se mai întâmplase. N-avea copii, eram ca şi copilul lui, gândeam pe aceeaşi lungime de undă, ne mai căutasem şi altădată, exact în momentul în care aveam nevoie unul de altul.
Trec două bătrâne, înmânuşate doamne decrepite (mimează desuet şi princiar), trăgând cu spaimă lesele prea scurte în care câinii lucioşi se mistuie-n călduri; zâmbesc distins în fardul dintre riduri, spre-un domn înalt, cu ghetre şi melon, ce-şi lustruieşte demn bastonul centerar, mişcându-l ca pe-un secundar de ceas atavic, în ritmul paşilor cu iz de colonel. Parcă-i o flintă de antrenament - lucioasă, dreaptă, dură - dar de lemn…
Îmi prind din nou capul în palme, încerc să-mi relaxez maxilarele. Undeva, pe o bancă, mi-e teamă să-l caut, îl voi căuta totuşi, cineva scrie, chiar acum scrie, despre două înmânuşate doamne decrepite. Pământul se leagănă ca barca unui barcagiu nebun, mă foiesc pe bancă pentru a-i simţi proeminenţele, fixe, dure, un reper oarecare, mă gândesc că stiloul celui care scrie s-ar putea defecta tocmai în acest moment, lăsând textul neterminat, cele două băbuţe se opresc, aproape nefiresc, privesc fix una la alta, aşteaptă ceva, aşteaptă să fie puse din nou în mişcare, domnul cu baston scoate o batistă verde şi se opreşte şi el, cel care scrie trebuie să aibe un stilou de rezervă, îl scoate din buzunar, îl încearcă, scrie din nou, parcul îşi reia existenţa, exact de la strofa dinainte. Înmânuşate doamne trac cu spor de lesa în care câini se mistuie-n călduri şi preazâmbesc pudrat spre domnul care trece scuipând distins într-o batistă verde, cu monogramă şi cu dantelat contur. Doi piţigoi se hârjonesc fără ruşine, doi fluturi se aleargă fără spor, două fire de iarbă, două mii de fire de iarbă, două milioane de fire de iarbă au neruşinarea colosală de a fi verzi în acelaşi spaţiu-timp! Nici cu batistă nu vrea colonelul să le ştie…
Încep să număr în gând, rar, concentrându-mă asupra fiecărei cifre, încercând să strivesc orice gând paralel, unu, doi, trei, patru, cinci, şase, tocmai pentru că nu vreau să apară, pentru că mi-e teamă de ele, şapte, opt, nouă, parcă aş încerca să acopăr cu o plasă - numere - un cuib de şerpi surescitaţi - gândurile paralele - zece, unsprezece, am intrat în rezonanţă cu cel care scrie, deci, doisprezece, pot să-l determin, treisprezece, paisprezece, şi prin el realitatea, cincisprezece, sau măcar pe cele două băbuţe, şaisprezece, şi pe bătrânelul cu iz de colonel, şaptesprezece, optsprezece, tot mai rară plasa de numere, îmi trebuie altceva, ceva ce solicită mai profund, nouăsprezece, altfel aş putea provoca o nouă catastrofă, de teamă să nu provoc răul, îmi imaginez răul şi el tocmai este provocat, douăzeci, douăzeci şi unu, sper că s-au îndepărtat suficient de mult de cei trei, că au ieşit din raza mea de influenţă, că nu-l mai pot vătăma în niciun fel, aud un schelălăit şi nu ştiu că e unul din terrieii băbuţelor, niciun ţipăt, douăzeci şi doi, un silogism, o problemă, ceva care să-mi solicite mintea mai profund, până lângă hipofiză, “literatura provoacă hripă”, perfect, iată o temă!, mă concentrez, literatura interesează pe toată lumea, deci cărţi trebuie publicate din belşug, deci e nevoie de multă hârtie pentru ele, pentru ata se taie pădurea - cum ajungem la gripă? - neuronii se împart în câteva echipe distincte, lucrează în paralel, îmi imaginez pâlpâirile încrucişate ale sinapselor - continuăm, tăierea pădurilor provoacă secetă, deci e nevoie de irigaţii, care inundă cuiburile şoarecilor de câmp - aha, ne apropiem! - ceea ce face să se înmulţească insectele pe care le mâncau şoarecii, deci e nevoie de insecticide care ajung în plante şi de aici în stomacul oamenilor, stomacurile se excită şi se declanşează astfel salivaţia - ura! - salivând, oamenii scuipă frecvent şi pe această cale se împrăştie microbii gripei. Bolnavii de gripă stau mult în casă şi citesc. Literatură, în primul rând. O buclă perfectă…
I-AM spus Bătrânului Scriitor că voi trece pe la el mai târziu, în vremea prânzului, trebuia mai întâi să rezolv unele probleme la serviciu.
E bine, e ordine în parc. Echipele de neuroni se destramă, rămân de veghe doar straturile superficiale, am redevenit om normal. Pentru o clipă, pentru un minut, pentru o zi, poate. Îmi imaginez cum cele două fete de alături se ridică de pe bancă, iar ele continuă să ciţăie, cu frunţile apropiate, ignorând gândul meu. Îmi las capul pe spate şi accept binecuvântarea soarelui, cu ochii închişi, cu spaima topită. Răgaz.
Şi totuşi, eu l-am ucis!
A fost, probabil, ziua în care toţi bătrânii ies în stradă. Chemaţi de căldură, de polen, de constelaţii. Aşa cum există zi în care femeile frumoase nu-şi găsesc locul, la fel există una în care toţi cei trecuţi de şaptezeci de ani, pensionari sau nu, utili sau părăsiţi sau activi sau sclerozaţi, ies pe trotuare, îmbrăcaţi curat şi se grăbesc spre o întâlnire iluzorie, spre un ţel nelămurit, privesc spre capătul străzii, zâmbesc unui gând ascuns şi se grăbesc. Paşi, altădată târşâiţi, cu vigoarea tocită în nenumăraţii paşi ai nenumăraţilor ani trecuţi, redevin fermi, animaţi de un scop, susţinuţi de o chemare.
Era firesc ca într-o asemenea zi să mă caute Bătrânul Scriitor, chiar şi dacă eu nu mi-aş fi imaginat dinainte că mă va suna. Dar eu îmi imaginasem…
Stă la parterul unei case vechi, un fel de vilă cu două etaje, are mai multe camere, puţine ferestre, un caniş prietenos - mie mi se pare că toate încăperile miros a pipi de câine - pe pereţi, din coridor până în bucătărie, cărţi, o infinitate de cărţi. Cărţi vechi, legate în piele, cu litere de aur pe cotoare, majoritatea şterse, cărţi cu foile arse de vreme, parcă au fost muiate în acid, se fărâmiţează dacă le atingi, cărţi străine, cu ilustraţii fastuoase, de obicei gravuri filigranate, uimitoare în minuţiozitatea lor, cărţi de toate felurile, de toate vârstele şi mărimile. Rafturile, din lemn sculptat, lăcuit, cu vizibile găuri de carii, acoperă pereţii, acoperă o parte din ferestre, dar nu sunt destule, cărţile Bătrânului Scriitor stau şi pe lângă rafturi, pe şemineul de teracotă în care n-a mai aprins de mult focul, vila are calorifere, pe noptiere, pe mese, pe scaune. Probabil că mirosul de hârtie în descompunere este cel care mi se pare mie miros de pipi de câine.
Am fost conştient de faptul că era ziua când bătrânii ies în stradă încă în timp ce mergeam spre birou. Tot în vremea aceea mi-am dat seama că e ziua în care gândurile mele sunt cauză pentru mare parte a evenimentelor din jur. Pentru cele mai neplăcute şi stranii, cel puţin.
CĂLDURA din tâmple! Pământul care se clatină ca barca unui barcagiu nebun! Cel care scrie, undeva pe-aproape, stiloul îl aleargă pe hârtie, eu închid ochii, strâng pumnii, aştept.
Patru uriaşe fumegânde - autobuze scrâşnesc din frâne, o! ce vaier, şi strada amuţeşte dintr-o dată, ce e? ce e? doar în mulţimi se-aude. O balerină-n mov şi albe voaluri un zbor pe vârfuri de picioare lungi încearcă şi dimineaţa-n verzi, de soare, raze tinere o prinde, auroră. “Un brotăcel, de aceea… un brotăcel…” Toţi patru unsuroşi şoferii coboară grei şi greu coboară şi fac “uş, uş!” spre brotăcel cu mâna. C-un electrod în pulpă de sudură împlântat, prin carnea-n nicotină îneacată, bărbatul palid bate-ncet din cârje. Mişcat de mov şi albe voaluri, în jurul arsei cărni se prelinge aerul. “Uş, uş!” prin viple fac şoferii patru şi-un biciclist cu bucle, tranzistor şi “Pegas” e gata brotăcelul sub un pneul să-l moară. Se-ntoarce balerina şi un vârtej alb-mov silabisit întreabă: “Sudorule în cârje, ca de pe cruce palid, nu vreau coapsă ţeapa noi ţie s-o extragem?” Broscuţa peste stradă - “eu nu-s sudor, minuneo” - ‘n gura de canal se pierde, uş! - “iar ţeapa să rămână, sunt singurul ce-o are” - pornesc pe-asfalt, cu fum, cu autobuze patru - “eu nu-s sudor şi asta nu e ţeapă” - nimic nu e, nimic, doar multă-multă lume , şi-n aer movul balerinei presfâşiat de ţăcănit de cârje.
Am auzit scrâşnetul frânelor, am auzit motoarele, mi-am imaginat tactul unor cârje-metronom…
Un gând izbăvitor!
A fugit, dar i-am reţinut conturul.
Îl voi prinde din nou, iată-l!
Ar trebui să-mi imaginez însăşi moartea mea!
Feedback pozitiv. Un microfon în faţa unui difuzor , între ele un amplificator. Şoapta “sunt”, preluată de microfon, purtată de-a lungul firului de o cohortă de electroni disciplinaţi, o bobină, un condensator, un tranzistor, încă o bobină, un condensator şi un tranzistor, de două ori mai mulţi electroni, difuzorul şopteşte şi el “sunt”, microfonul reia, de alte două ori sunt mai mulţi electroni, se aude clar “sunt”, ciclu, o iteraţie şi încă una, strigăt - “sunt” - un cerc din care nu se poate ieşi, nu se poate? difuzorul vibrează, microfonul, dacă ar putea, şi-ar duce palmele la urechi, difuzorul bubuie, “sunt”, un tunet, un vaier continuu, chiar nu se poate opri?! se rupe ceva, şoapta-tunet nu se mai aude. Feedback pozitiv, bucla nemiloasă, cercul.
Am căzut de pe bancă, nu m-a ridicat nimeni, indiferenţa e adevărata boală a secolului, nu SIDA, nu cancerul, mâna mi s-a întins în iarbă, iarba era rece. Cele două fete s-au speriat şi au plecat. Pantofi albi, pantofi negri, tălpi intacte, tălpi tocite, tenişi. Două cârje! Se opresc. Încerc să ridic capul. Are coapsa legată cu o faşă, e rănit de curând, e palid, în privirea lui nu se citeşte nimic, nici durere, nici curiozitate, nici mândrie, nici dojană. “Iar ţeapa să rămână, sunt singurul ce-o are…” Nu el a gândit asta, eu am spus-o şi cineva a scris-o. Iarba e rece, îmi împing umerii sub bancă, îmi îngrop faţa în iarbă, e verde şi rece şi puternică. Am scăpat.
Pe drumul spre serviciu mi-am imaginat un tânăr încercând să intre într-un magazin fără să deschidă uşa şi l-am văzut izbindu-se cu faţa de geam, ca o pasăre năucă încercând să evadeze dintr-o cameră, l-am văzut apoi privindu-şi confuz mâinile ca şi cum din cauza lor ar fi făcut gestul acela fără noimă, s-a frecat la frunte, din nas îi curgea sânge.
Mi-am imaginat vânzătorul de lozuri plecând de lângă măsuţa lui şi l-am văuz făcându-şi lozurile grămadă, acoperindu-le cu şapca şi grăbindu-se să prindă un autobuz, sărind pe scară, ducându-se.
Mi-am imaginat un biciclist mergând pe o roată şi acesta şi-a cabrat bicicleta, cu ochii închişi, a apăsat pe pedale, a străbătut câţiva metri şerpuind şi s-a proptit într-un stâlp, a căzut şi abia şi-a mai scos piciorul de sub ghidon, cu pantalonul rupt. Privea în jur de parcă atunci se trezise, se culcase în pat şi se trezise pe trotuar, lângă un stâlp, cu picioarele lui sub bicicletă.
Mi l-am imaginat pe Bătrânul Scriitor…
ÎNCERC să ies de sub bancă. Braţul drept mi-a amorţit, îmi simt gura acidă, cu pielea încreţită. Cercuri de scântei, fierbinţi şi rapide, îmi pulsează în piept, topindu-se în gâtlej, în stomac. Nu-mi simt ochiul drept. Îmi duc mâna la el, e acolo. Cred că are pleoapa lăsată. Cântarul de la colţul aleii are oglindă, când mă voi simţi mai bine, voi merge să-mi văd ochiul. Nici piciorul drept nu mă ascultă. Cad şi mă lovesc cu coastele de bancă, rămân în genunchi, privesc lumea printre stinghiile verzi, cu vopseaua roasă, ale spătarului băncii.
L-am găsit pe Bătrânul Scriitor exact aşa cum mi l-am imaginat, sub un maldăr de cărţi căzute dintr-un raft cu lemnul pufos, ros de carii, cu capul pe o carte, ţinând în mână o carte. Căzuse de pe scăunel, ştiam că aşa se întâmplase, inima îi cedase chiar în timpul căderii. Canişul ţopăia în jurul lui, îi lingea barba ţepoasă, albă, îi lingea ridurile de pe frunte. Bătrânul Scriitor nu-i răspundea. Canişul s-a învârtit scheunândîn jurul meu, apoi a revenit lângă el, privindu-l în ochii deschişi, lingându-i ochii. Am dat cărţile la o parte, frânturi de pagini curgeau din ele, am aprins lumina, becul din tavan a pocnit şi s-a ars în momentul în care am apăsat întrerupătorul, am deschis fereastra, rupând perdelele, verzi şi vechi şi prăfuite. Am vrut să închid canişul în altă cameră, dar el mi s-a strecurat printre picioare şi s-a apucat din nou să lingă faţa şi fruntea şi ochii Bătrânului Scriitor. L-am lovit cu o carte, un nor de petice de hârtie s-a răspândit în odaie, canişul a strănutat, l-am lovit din nou şi el s-a ascuns într-un ungher, lângă căminul decorativ şi inutil şi încărcat de cărţi.
Pentru că nu avea pe nimeni - nevasta îi murise de mult - şi pentru că eram născuţi în aceeaşi zodie, Bătrânul Scriitor mă chema adesea la el, să-mi dea cărţi şi idei (spunea el), să-i diminuez sentimentul inutilităţii (ştiam eu). Era desuet şi pisălog şi ineficient, mă punea să-i promit că voi duce la bună înfăptuire - expresia lui - proiectele pentru care nu mai avusese el putere, avea caiete întregi cu subiecte, pentru povestiri, pentru romane, mie nu-mi spuneau nimic subiectele lui, lui îi străluceau ochii în timp ce mi le citea - l-am lovit pe caniş din nou - eu nu le găseam noima, conţnutul de ordinul doi, pe el îl mulţumea întâia lectură, povestea, era convins că-mi face un mare bine oferindu-mi subiectele lui, avea, cred, sentimentul că se prelungeşte prin mine, supravieţuind afaziei cu care îl blestemaseră vârsta şi nopţile nedormite şi plumbul gazetăriei pe care o practicase în tinereţe. Se dorea util, i-aş fi sărutat mâna cu vene proeminiente, aş fi plâns asupra ei, n-am făcut-o niciodată, îi aduceam mere din piaţă şi ascultam sfaturile lui, mă entuziasmam de proiectele lui, îi promiteam că le voi da o bună înfăptuire, nu mi-a cerut niciodată să îi citesc ceva. Canişul a încercat să se apropie, l-am mai pocnit încă o dată cu o carte.
TOATĂ partea dreaptă îmi este inertă, mâna, piciorul, obrazul, pleoapa. Un accident vascular în partea stângă a creierului, deci. Un vas care a plesnit, câţiva mililitri de sânge care au inundat un lob, o circumvoluţiune. Câteva mii de sinapse scurcircuitate, năclăite în dioxid de carbon. Un dumicat de creier care se albăstreşte, definitiv, eliberator, blocând maşina de gândit evenimente viitoare. De prezis sau de provocat înâmplări. Nu e totuna. Totuşi. Cred că am început să gândesc prea mult prin imagini decât prin cuvinte. Emisfera dreaptă, cea intactă, e mai puţin liniară, mai puţin silogistică în funcţionare. Deci: clarviziune sau cauză? Trabuia să mă întreb înainte, nu acum. Fragmente de gând. Cauză înseamnă vină. Imaginea Bătrânului scriitor, acoperit de cărţi, cu ochii deschişi, privind spre spate, neprivind nimic. Imaginea canişului ascuns după şemineu, imaginea mea ameninţându-l cu o carte. Am gândit continuu că eu l-am ucis anticipând întâmplarea. Feedback pozitiv. O simplă buclă, una din nenumăratele care constituie cea ce numim realitate.
E atât de târziu şi-atât de departe… O singură stea sub pleoapa tăcerii. Tăcere… iarba e udă şi neagră şi rece. Somnul, ah, somnul… Plante obosite din mine cresc firave şi multe… sub singura stea. Tăcere… Somn… Pământ… Şi-o singură stea… E-atât de departe… atât de târziu…
Cel ce scrie!
E chiar pe banca din faţa mea. Deci din spatele băncii mele. Îi văd ceafa, printre stinghiile verzi, cu vopseaua roasă, îi văd ceafa. E tânăr. E puternic. Oare ştie că chiar în acest moment îmi dă puterea de a mă imagina căzând de pe bancă, zvâcnind de câteva ori din picioare, un simulacru de agonie, rămânând apoi nemişcat, o ochii deschişi, privind cerul, neprivind nimic, aşteptând un caniş, sau poate un terrier, sau poate doi terrieri care să-mi lingă obrazul, să-mi lingă coroneea? Nu, el nu ştie. El nu ştie… Eu cad… ucis… prin mine… de el… rupând un cerc vi-no-vat.
Alex Gorcea
